Cum şi de ce păcălim Fondul

Pentru a înăbuşi vigilenţa FMI, imaginaţia celor care dirijează destinele companiilor statului n-a avut limite. Nici eficienţă sau profit.

Dacă 2012 n-ar fi fost un an electoral, ne-am fi întrebat, cu îngrijorare, ce ne aşteaptă în anul viitor. Care sunt perspectivele, cum ne va afecta criza datoriilor europene, cum re­zistăm şi, mai ales, cu ce preţ. Cu alte cu­vinte, ne-ar fi îngrijorat soarta leului. Pe bună dreptate, deoarece aproape că nu e familie în România să nu aibă de plătit o rată la bancă, pentru un împrumut luat în vremuri mai bu­ne. Suntem în an electoral însă şi habar n-avem ce ne aşteaptă în 2013.

Numai că împrumuturile astea au depăşit eco­nomiile românilor şi diferenţa a venit din con­turile altor cetăţeni europeni. Stăm deci, de la începutul crizei, la mâna unui acord semnat la Viena în 2009 şi reconfirmat ulterior, da­torită căruia băncile străine nu-şi retrag la sca­denţă banii plasaţi în România. Ultimul ra­port al agenţiei de evaluare financiară Moody’s avertizează că expunerea băncilor stră­ine faţă de România este enormă, în ra­port cu ac­ti­vele ţării. „La finalul lui 2011, su­ma totală a obligaţiilor de plată ale României către bănci internaţionale era echivalentă cu 1.561% din activele deţinute de România în bănci inter­naţionale, ceea ce reprezintă cel mai înalt ni­vel din tot universul statelor ob­servate de Moody’s.“ Echilibrul aici depinde de în­ţe­le­ge­rea băncilor străine de a nu-şi re­patria banii imediat, acord care a fost smuls cu ajutorul Fondului Monetar Internaţional şi cu sprijinul logicii economice.

Tot o privire prin bănci ne arată că lucrurile s-au deteriorat în privinţa capacităţii ro­mânilor de a returna creditele. Rata creditelor neperformante urcase la 16,8% în iunie şi con­tinua devalorizare a leului a intensificat pre­siunea asupra îndatoraţilor în valută.

Când guvernatorul Mugur Isărescu spune despre acordul cu FMI că ar fi o ancoră de sta­bilitate se referă, mai mult ca sigur, şi la cal­mul obţinut în piaţa bancară de acele acor­duri de la Viena prin care banii nu au fugit înapoi în ţara de origine. Dacă asta s-ar fi întâmplat, este greu de analizat efectul asu­pra unui leu şi aşa slăbit.

Perspectiva acordului scârţâie însă la capitolul reforme. Nimic din ceea ce s-a promis în spa­ţiul companiilor controlate majoritar de stat nu s-a întâmplat. Asta nu înseamnă că ne-am plictisit. Dimpotrivă. Oltchim a ratat pri­vatizarea şi odată cu ea şansa de a avea o in­fuzie de capital. Fostul şef al Oficiului Par­ticipaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie (OPSPI), artizan al eşecului, a schimbat regula jocului în buza evenimentului. Apoi s-a zben­guit puţin, aşa rock and roll, cu nervii lui Dan Diaconescu, pe care l-a lăsat, totuşi, să joace, fără şanse, în scheciul „cum să-i aburim pe ăştia de la FMI“. A fost un spectacol mediatic, electoral, dar un dezastru economic. Oltchim se zbate în agonie în continuare.

Un alt spectacol prelungit este insolvenţa Hi­droelectrica. O aiureală care putea fi evitată fără să arunci în proceduri de faliment o com­panie care rezista în piaţă fără alte probleme decât contractele păguboase cu „băieţii deş­tepţi“. Putea fi evitată prin programul agreat cu FMI, care presupunea instalarea unor spe­cialişti independenţi la conducerea Hidro­elec­trica şi listarea companiei la Bursă. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat.

Şi, dacă s-ar fi întâmplat, ar fost probabil o mare distracţie. Iată, la TAROM au ales un ma­nager profesionist, au schimbat consiliul de administraţie. Ei şi? Austriacul, care nu era străin de interesele unor afaceri româneşti, a dat bir cu fugiţii în primele zile. Un alt eşec programat. Se pare că autorităţile de la Bu­cureşti îi curtează de zor pe investitorii ruşi, cel puţin pentru Oltchim. Ruşii au ezitări. La Moscova, corporaţiile se uită şi ele la starea financiară a unei companii. Nu toate afacerile ruseşti sunt sortite succesului. Iată exemplul Mechel, care se retrage din România şi caută un cumpărător pentru industria de oţel.

Politicienii sunt autişti în faţa economiei. Nu înţeleg mare lucru din statistici şi prognoze. Există însă o pătură de aliaţi politici care ştie ce face. Statul este o vacă de muls şi garanţia unor afaceri profitabile pentru unii. Deci acest statu quo al companiilor de stat trebuie să con­tinue până la momentul în care oamenii de afaceri care le-au supt le pot şi cumpăra. Dacă mai merită. Între timp, un nucleu dur de companii ale statului împărtăşeşte cultura neplăţii obligaţiilor faţă de diversele bugete ale statului şi a întâzierii plăţilor faţă de fur­nizori. Experţii numesc asta arierate. Com­pa­niile statului au datorii de peste 20 de mi­li­ar­de de lei. Cu banii ăştia faci reforma sănătăţii. Dar nu-i ai. Sunt nişte cifre pe hârtie. Nu-i vei avea nici în 2013, an tulburător de ceţos în eco­nomia românească. În esenţă, avem ne­voie de acordul cu FMI pentru a linişti cre­di­torii, pen­tru a ţine capitalurile şi pentru a re­uşi să îm­prumutăm bani pentru finanţarea deficitului bugetar. În caz contrar, România n-ar avea al­tă sursă de bani, cu excepţia ti­parniţei de la BNR, şi Florin Gerorgescu ştie as­ta. El vrea să evite aşezarea ţării în spumele inflaţiei ga­lo­pante. Pentru a înăbuşi vigilenţa FMI, ima­gi­naţia celor care dirijează destinele companiilor statului n-a avut limite. Nici eficienţă sau profit.

CRISTINA ANDREI