Imaginea economiei intră în insolvenţă

În general, parcă toată economia stă pe muchia insolvenţei, care nu este altceva decât anticamera unui faliment.

Primăvara asta se poartă insolvenţa. O mo­dă controversată, care, rapace, a prins în mrejele ei, în anii crizei noastre, cam o su­tă de mii de companii. În spatele acestor cifre oficiale se ascund pierderi ignorate de povestitori: locuri de muncă şterse de pe ştatele de plată, contribuţii zero la bugetele statului, falimentele furnizorilor neplătiţi, credite aruncate la coşul istoriei. În economie, toate astea se traduc în re­cesiune. Efectele se văd deja în scăderea sa­lariilor din mediul privat, lucru în­gri­jo­rător pentru bunul mers al economiei.

Statisticile, chiar şi coafate, aşa cum bă­nuim că sunt, nu descriu vreun revi­ri­ment al economiei. Producţia industrială sca­de, exporturile lâncezesc, investiţiile stră­ine sunt aproape de nivelul zero, iar creditul pentru firme e prea scump pentru a fi luat şi prea riscant pentru a fi acordat. E o imagine generală de stagnare în eco­nomia românească, de incertitudine pri­vind orizontul imediat de timp, de ne­cla­ritate şi confuzie a gesturilor guver­nan­ţi­lor.

Aşteptăm totuşi o redresare a economiei româneşti în partea a doua a anului, spe­rând probabil să ne ancorăm în tendinţa europeană de ieşire din criză, promisă de Mario Draghi. Speranţa moare ultima. În­trebarea e cum anume vom ieşi din criză, cum vom crea locuri de muncă şi, mai ales, cum vom urca salariile, plasate dis­cret pe ultimul loc în clubul european.

În cartierul general al Ministerului Eco­nomiei, trei miniştri se zbat pentru re­lan­sarea afacerilor româneşti. Unul vrea să re­industrializeze România, altul vrea să spargă Hidroelectrica în trei, iar celălalt s-a împotmolit, ezitant, derutant şi in­con­sistent, în teritoriul mlăştinos al im­po­zi­tului forfetar.

Poate fi România reindustrializată? E o în­trebare care l-a muncit pe Gheorghiu-Dej, la vremea planului Valev, când România fă­cea parte din piaţa comună construită de Uniunea Sovietică pentru ţările din spa­ţiul său de influenţă. Răspunsul avea să-l dea Ceauşescu, printr-o euforică indus­tri­alizare a ţării, construită fără capital sau pie­ţe de desfacere şi mai ales fără flexi­bi­litate. De-aia i s-a şi spus ctitorie, adică pă­rea să dureze veşnic, aşa ca o biserică, să stea stâncă orice s-ar fi întâmplat în jur. Neatinsă nici de crize ori de schimbări în tehnologie, dar nici de profit. Aşa se ex­plică, în parte, prăbuşirea acestei industrii în momentul în care importurile au livrat în magazine produsele altora. Consu­ma­torii români s-au lăsat ademeniţi de aces­tea, uitând de patriotism. Adaptarea indus­triei româneşti la nevoile pieţei interne sau externe s-a produs lent, şovăitor, pe mă­sură ce banii din investiţii au cumpărat tehnologie şi management modern.

Ca să decidem ce industrii vrem să sus­ţi­nem ar trebui să ştim, mai întâi, ce pieţe ata­căm, pe cine putem scoate din joc în com­petiţie şi, mai ales, cât trebuie să in­vestim şi cine o face. Ambiţiile faraonice s-au dovedit falimentare. Dar nu avem un asemenea plan, realist, modern, care să privească în ochi viitorul, cu luciditate şi pragmatism. Politicienii noştri au doar un sac de promisiuni, pe care-l deşartă ori de câte ori lucrurile grave nu pot fi rezolvate.

Deo­camdată, asistăm la prăbuşirea unei părţi a industriei siderurgice, până mai ieri controlate de ruşii de la Mechel, pen­tru care guvernanţii n-au altă soluţie în afa­ra retoricii neaducătoare de profit. Olt­chimul este gestionat acum de avocaţi, ca­re par ocupaţi să cerceteze contractele com­binatului, lucru care ar fi interesant dacă ar fi transparent. Avocaţii nu au, deo­camdată, soluţii economice pentru re­dre­sarea afacerii.

Hidroelectrica, aruncată surprinzător în in­solvenţă, pare să fi scăpat de contracte pă­guboase, nu însă de insolvenţă. Pa­ra­do­xal, nimic nu mai recomandă rămânerea în proceduri de faliment a companiei, poa­te doar nevoia de a evita listarea la bursă. Şi aici avocaţii ţin frâiele unei afaceri pe care au înţeles-o lent, pe măsură ce au in­trat în atmosferă. Lipseşte însă viziunea eco­nomică, pragmatică, a gestionării une­ia dintre cele mai profitabile afaceri ro­mâ­neşti. Între timp, reapar scenarii de po­si­bilă splitare a gigantului energetic şi ali­pire a părţilor obţinute de alte afaceri în energie, mai puţin profitabile. Iar ar­gu­mentul este interesant, cică să construim lideri regionali. Nimic nu împiedică Hi­dro­electrica să se pună pe picioare şi să cum­pere afaceri conexe, dacă are bani, dacă are rost şi dacă are piaţă.

Banii europeni, miliardele de euro pe care le avem la dispoziţie, stau neatinşi. Ni­meni nu are vreo viziune clară, prag­ma­tică, a modului în care am putea declanşa un asalt asupra acestor fonduri.

Banii europeni pentru construcţia auto­străzilor vor fi greu de obţinut, din cauza imaginii de corupţie care apasă asupra Tran­sporturilor sau, mă rog, a ministrului care sfidează codurile nescrise ale politicii europene. Să nu ne mire reticenţa fi­nan­ţatorilor în faţa oricărei cereri de bani, cât timp aceştia se tem că vor fi păcăliţi. În general, parcă toată economia stă pe mu­chia insolvenţei, care nu este altceva de­cât anticamera unui faliment. Din cenuşa insolvenţei se ridică, aşa, cam 5-6% din companii. Cea mai mare îngrijorare este în­să intrarea în insolvenţă a imaginii eco­nomiei noastre, percepută acum ca o en­clavă a corupţiei şi a incertitudinii.