De același autor
În Uniunea Scriitorilor s-a stârnit un adevărat scandal, cauzat de violenţa limbajului acestui text, care atacă „o literatură de lăbari“, scrisă de „pupincurişti“, „dispuşi să-şi miroasă reciproc pârţurile şi şosetele nespălate“ şi vândută „pulimii“. Nu violenţa verbală trebuie însă condamnată, ci lenea şi lipsa de rigoare scriitoricească a unui autor, care, vrând să lanseze un pamflet, a publicat doar o eructaţie complezentă şi neîndemânatic pusă în cuvinte.
Invectivele lui Suciu nu pot, de fapt, răni şi nu funcţionează, pentru că sunt folosite inconsistent, în absenţa totală a unui meta-limbaj intern. În pamflet, insulta trebuie să trimită la context. Astfel, când Salvador Dali a spus despre literatura lui Proust că e „psihologia lui floc din cur tăiat în patru“, dincolo de grosolănia limbajului, el făcea aluzie la migala exasperantă a analizelor psihologice ale valetudinarului monden Proust. Spunând însă neimaginativ că literatura celor din jurul lui Manolescu e „o literatură de lăbari“, Suciu dă doar dovada impotenţei sale oratorice. Pamfletul nu se reduce la insultă şi nu este un denunţ public al unor fărădelegi. Înşirarea plată a unor termeni golăneşti preexistenţi, precum „pupincurişti“, arată doar o dezolantă lipsă de originalitate.
Iată de ce textul lui Suciu e un pamflet rău scris (în fond, aş fi de acord cu el, însă faptul că el are sau nu dreptate este irelevant aici):
– Textul e amorf
Pentru a fi eficace, pamfletul trebuie să aibă o structură care să-l împingă pe cititor / ascultător spre singura concluzie logică: discreditarea adversarului. Dacă textul e doar o succesiune de invective care nici măcar nu sunt aranjate într-un crescendo al grosolăniei, atunci scopul e ratat şi discreditat e autorul diatribei.
– Inconsistenţa limbajului şi a stilului
Într-un text de o asemenea violenţă verbală, autorul se arată incongruu preocupat de teama că ar putea face vreo… cacofonie!... Şi atunci, ca un pseudoliterat, el ajunge să folosească proteza „ca şi“. Pune fals pudic conjuncţia „şi“ pe unde crede el că stilul trebuie să fie elegant. El scrie astfel: Cărtărescu „ca şi conştiinţă publică“. Nu era nicio cacofonie acolo, ba chiar dacă ar fi fost, un pamflet de un asemenea stil ar trebui să şi-o asume, însă, pe deasupra, Suciu, care ca pamfletar e impulsiv şi neîngrijit, nici nu îşi dă seama că în primele fraze el a trântit deja prin ligament o cacofonie solidă şi autentică: „…jalnică. Ca…“.
– Incoerenţa metaforică
Pentru a nu rămâne doar o îngrămădire de invective, pamfletul trebuie să folosească şi violenţa metaforică. „Pamfletul“ lui Suciu nu numai că nu face asta, dar apelează la o imagerie contradictorie, care distruge definitiv coerenţa mesajului. Astfel, când îi descrie pe curtezanii literari ai lui Manolescu ca fiind „dispuşi să-şi miroasă reciproc pârţurile şi şosetele nespălate“, Suciu dă o lovitură fatală simbolicii propriului său pamflet: atât în viaţă, cât şi în lumea eterată a arhetipurilor, curtezanii sunt de fapt dichisiţi şi spilcuiţi şi au şosetele excesiv de curate. Şosetele nespălate sunt apanajul creatorilor autentici, săraci şi neînţeleşi, precum Eminescu, care – se ştie - cam avea o problemă cu apa.
Evident, dacă nici metafora, nici vocabularul, nici stilul nu se aplică ţintei, atunci nu avem un pamflet. Rămâne gestul mânios al polemistului fără har, gest care se rezumă la a striga: „băi lăbarilor“. Dar „băi lăbarilor“ nu e un pamflet.
În consecinţă, ca mulţi alţi literaţi români, polemistul Suciu nu îşi ia în serios propria sa scriitură. De ce atunci i-ar lua-o alţii?
Comentarii 0