De același autor
Ca de fiecare dată în momentele de conflict major, principalele nuclee de putere reacționează impulsiv față de puținele voci publice neafiliate niciunuia dintre ele, care se încăpățânează nu doar să rămână neutre, ci și să explice că lucrurile nu sunt albe și negre. Când războiul este în toi, combatanții au nevoie doar de propagandiști și purtători de cuvânt disciplinați, nu de analiști care să le strice cu nuanțe de gri tabloul narativ bicolor, migălos decorat cu draci și îngeri.
Ce îi rămâne de făcut unui jurnalist care persistă în convingerea că sunt suficienți oameni inteligenți care înțeleg că realitatea este, totuși, foarte complexă și care au capacitatea de a discerne singuri între bine și rău, fără să aibă nevoie de cineva care să le vâre pe gât frânturi de adevăr, bine mestecate înainte și golite de dileme?
Nimic altceva decât să continue să scrie ca și până acum. Ignorând faptul că oameni precum cei descriși mai sus sunt o minoritate și că majoritatea refuză cu agresivitate adevărurile incomode sau dureroase, deoarece le este mai comod să creadă în basme cu cavaleri și demoni. Ignorând și avertismentele celor care, văzând că nu îl pot înregimenta, încearcă să-i maculeze imaginea.
Dar să trecem la subiect. De la izbucnirea scandalului politic, judiciar și informațional la care asistăm, s-au desprins două mari narațiuni care încearcă să explice evenimentele în derulare într-o anumită cheie. Prima reprezintă o manipulare grosolană și susține că reforma din justiție care a avut loc în mandatul lui Traian Băsescu a fost doar o manevră mafiotă, menită să elimine concurența cu care se confrunta noua camarilă, instalată în 2005, cu nimic mai bună decât cea patronată de Adrian Năstase.
A doua narațiune nu este un demers propagandist. Încearcă sincer să reconcilieze două realități care se bat cap în cap, corupția care s-a întins până în apropierea președintelui și eforturile autentice făcute de acesta în sprijinul luptei anticorupție. Păcătuiește, însă, prin altceva: o doză de ipocrizie.
Laudă justiția și serviciile de informații că s-au reformat, constată sfătos că, totuși, s-au apropiat prea mult de politicieni și de oameni de afaceri controversați și încheie într-o notă blând-dojenitoare, explicându-le că nu ar trebui să mai facă asta în viitor.
Primul tip de discurs mistifică realitatea într-un mod monstruos, oferindu-i o dimensiune grotescă, deoarece cei ce îl propagă sunt plătiți să îi portretizeze pe șefii SRI, DNA, Înaltei Curți drept membrii frăției mafiote înființate de Traian Băsescu, încât să reiasă că altfel Voiculescu și Năstase nu ar fi fost condamnați - cei ce i-au băgat în pușcărie sunt infractori, iar victimele unor infractori nu pot fi decât oameni nevinovați.
Al doilea tip de discurs pleacă de la sublinierea unui deziderat de necontestat, nevoia ca justiția și serviciile să își facă treaba complet independente de factorul politic și de influența oamenilor de afaceri, dar trece sub tăcere principala caracteristică a războiului în care justiția și serviciile de informații au luptat, umăr la umăr, în ultimii ani: disproporția dintre forța lor și cea, copleșitoare, a politicienilor și mogulilor pe care trebuia să-i bage după gratii.
Să contrapui argumente logice discursului propagandistic este o pierdere de vreme. Decodarea, însă, a ceea ce s-a întâmplat sub ochii noștri, din 2005 încoace, în relația dintre justiție și serviciile de informații, pe de o parte, și politicieni și proprietarii imperiilor mafiote, pe de alta, în cheia ipocriziei, se impune a fi amendată. De ce? Pentru că foarte mulți oameni de bună-credință îmbrățișează această interpretare alterată și nu înțeleg că le scapă, totuși, ceva esențial.
Pe mulți dintre acești oameni de bună-credință îi râcâie atacurile Elenei Udrea la șefii SRI, în special, dar și cele îndreptate împotriva procurorului-șef al DNA, Laura Codruța Kovesi. Nu contestă rezultatele excepționale ale muncii lor, sunt încântați că mari păpușari precum Hrebenciuc, „Niro“ și Cocoș au ajuns după gratii, că alții se pregătesc o dată cu finalizarea dosarelor „Microsoft“ și „EADS“ și dacă ar fi chemați să voteze pentru prelungirea mandatelor lor probabil că ar face-o fără să stea mult pe gânduri.
Cu toate astea, înclină să creadă că Elena Udrea nu a mințit în tot ce a spus în ultimele săptămâni. Și chiar dacă știu că vorbește acum ca să se răzbune, nu din conștiință, îi deranjează profund posibilitatea ca George Maior și Florian Coldea să fi stat la taclale cu Dorin Cocoș în sediul SRI. Chiar și conversațiile acestora cu Elena Udrea li se par bizare.
O dată ce sâmburele de îndoială este sădit, întrebări precum acestea devin inevitabile: „dar cu ce alți mafioți încă necondamnați au mai stat de vorbă șefii SRI?“, „și ce au de vorbit șefii SRI cu astfel de personaje?“, „chiar e posibil să fi vorbit doar de vreme și de ultimul film văzut, nimic despre afacerile musafirului, sau de problemele sale cu justiția?“.
Ca să nu o mai lungim, în ciuda motivațiilor josnice care au făcut-o „să dea din casă“, Udrea a reușit să deschidă o ușă a îndoielii pe care mulți o știau prezentă în culisele politicii și ale real-justiției, dar pe care nu au intrat pentru că nimeni nu le-a oferit vreun motiv concret să o facă. Viteza cu care s-au prăbușit, în special în ultimii doi ani, numeroase „legende vii“ ale politicii și afacerilor de cumetrie, ce păreau infailibile, din toate partidele, a fost cel mai solid argument ca ea să rămână închisă.
Acum, când ușa a fost dată de perete și toți oamenii cărora le pasă de ce se întâmplă în jurul lor încearcă să distingă ce se zărește prin bezna relațiilor secrete, există două opțiuni: să ne băgăm capul în pământ ca struții și să creăm narațiuni ipocrite, sau să privim și să spunem lucrurile cu onestitate și luciditate. Eu aleg varianta a doua.
Întinderea corupției a fost atât de mare în România, o adevărată junglă tropicală în care nimeni nu a îndrăznit să rupă vreo creangă de la instalarea comunismului încoace, încât până în 2005 nimeni nu credea că există vreo șansă de a o mai culca vreodată la pământ. Vă amintiți, sunt convins, cu cât scepticism era privit cel ce spunea, într-o doară, că o să le vină și rândul „ăstora“ să dea socoteală.
Motivul scepticismului? Întrebările fără răspuns. De unde vor apărea acei politicieni cinstiți și curajoși care să gireze o campanie anticorupție? Și cum îi vor tolera ceilalți politicieni, când vor realiza că ei sunt vânatul? De unde vor apărea acei magistrați cinstiți și curajoși, care nu vor tremura în fața unui ministru, a unui parlamentar, a unui general de informații sau de armată, a unui om de afaceri cu mai mulți bani decât vor face toți procurorii din România, toată viața lor?
De unde vor apărea acei șefi de servicii de informații și ofițeri care să desprindă instituțiile din relațiile toxice în care fuseseră băgate mai bine de 15 ani? Și cum vor reuși să câștige partida împotriva colegilor corupți, depozitari a suficiente secrete cât să îngroape mai toți marii bărbați ai țării? Cum îi vor împiedica să își folosească arsenalele nucleare pentru a se salva și pentru a bloca reforma?
Și, presupunând că se vor găsi în România astfel de oameni, cum va reuși această nouă echipă să facă front comun pentru a da lovituri suficient de puternice matrixului de corupți care se vor agăța cu dinții și ghearele de pozițiile pe care le ocupă? Și ce se va întâmpla dacă puținii politicieni care le țin spatele vor fi presați și chiar scoși din joc de colegii lor atunci când vor simți că focul anchetelor se apropie de ei?
Faptul că nimeni nu îndrăznea să creadă că toate aceste întrebări vor primi cândva un răspuns satisfăcător a făcut din România, înainte de 2005, un loc al deznădejdii. Dar faptul că ele au primit, totuși, un răspuns pozitiv, care ne face azi să privim spre viitor cu optimism, nu înseamnă că miracolul petrecut sub ochii noștri nu a avut un preț. Iar parte din preț a fost, evident, și un lung șir de compromisuri.
Compromisul a fost zidit la temelia procesului de reformă care a început în 2005. Pentru că dacă la întrebarea „de unde luăm oamenii care să înceapă operațiunea de curățare a României?“ ne-a fost imposibil să răspundem „din rezerva națională de oameni imaculați și competenți“, era evident că soluția găsită de Traian Băsescu și de colaboratorii săi cei mai apropiați nu a putut fi alta decât să folosească oamenii cei mai competenți și cinstiți existenți.
Au fost aceștia perfecți? Nu! Dar au fost oamenii disponibili la acel moment. Așa cum nici Traian Băsescu și foarte mulți dintre cei ce i-au fost alături în lupta anticorupție nu au fost perfecți. Și ei, ca și mulți magistrați și ofițeri de informații, au apucat pe un drum nou, revoluționar, plin de riscuri, gândindu-se inclusiv la ce au de câștigat din asta.
Unii s-au gândit doar la avantaje politice: îmi îngrop adversarii și îi protejez pe ai mei. Alții s-au gândit la cariere: rezolv câteva cazuri mari și ajung șef, sau mă lansez în politică. Alții s-au gândit la bani: pe unii îi bag la pușcărie, pe alții îi scap pentru suma potrivită.
Probabil, au fost și unii care nu au gândit așa. Probabil, au fost și unii care și-au dorit să intre în istorie. Însă, cu siguranță, mulți exact pentru astfel de potențiale beneficii au acceptat riscurile inerente aventurii în care au intrat.
Ar fi fost mai bine să începem cu un amestec mai pur de politicieni, magistrați și ofițeri de informații această cruciadă? Evident! Dar, realist vorbind, aveam cu adevărat de unde să luăm acești oameni, gata formați pentru o luptă atât de grea și ținuți într-o seră specială, departe de influențele negative de care avuseseră deja parte în carierele lor de până atunci? Răspunsul îl puteți da fiecare dintre dumneavoastră. Al meu este nu.
Și, cu toate acestea, în pofida premiselor defavorabile și a scepticismului chibiților, mulți dintre membrii echipei de vârf nu doar că nu au dezamăgit, nu doar că nu au trădat, ci au reușit să-i surprindă până și pe cei mai rezervați observatori externi. S-au întrecut pe ei înșiși și ne-au întrecut așteptările. Absolut toți? Nu. Au existat și cazuri de dezertare și fraternizare cu dușmanul și probabil că sunt mai numeroase decât cele de care am aflat.
Ar fi fost mai bine ca nici unul dintre membrii acestei echipe mai mult sau mai puțin vizibile să nu se fi întâlnit cu politicieni compromiși și mafioți încă necondamnați după ce au acceptat să fie cruciați anticorupție? Evident! Dar, realist vorbind, era posibil ca acești oameni să se poată proteja de jocurile de putere în care este prinsă cvasitotalitatea personajelor influente, mai ales după ce și-au făcut dușmani gen Voiculescu, fără ca măcar să-și deschidă canale de comunicare în afara instituției? Nu. Și, câtă vreme „greii“ politicii și afacerilor românești nu erau cu mult mai breji decât Voiculescu și cei pe care îi înfundaseră deja, ce șanse aveau ca la schimb să nu li se ceară o oarecare protecție? Zero. Și, cu toate acestea, mulți dintre cei cărora li s-au promis, dacă e s-o credem pe Elena Udrea, sprijin și imunitate în 2012 și 2013 au fost săltați în 2014. Indiferent ce cred ei că li s-a garantat, sau chiar li s-a garantat, de primit nu au primit decât vorbe goale. Iar de dat, dacă au dat cu adevărat ceva, tot se va afla! Poate nu azi, nu mâine, ci peste câteva luni sau anul viitor. Și în clipa aia absolut nimeni nu îl va putea proteja pe cel ce a luat mită, va ajunge în fața tribunalului, iar de reputația lui se va alege praful.
Ce șanse avea Traian Băsescu să reziste fără compromisuri la vârful politicii în condițiile în care norma în politica românească era dată de corupție, clientelism, interese de afaceri cu statul? Zero. Le-a făcut, după cum am scris de nenumărate ori, dar nu ca să rămână în funcție sau pentru a se îmbogăți, ci pentru a lăsa ceva în urmă. Asta este diferența între fostul președinte și marea majoritate a politicienilor din această țară. Asta îi salvează moștenirea politică.
Dar pentru că și el a făcut compromisuri și le-a făcut cu ajutorul unor colaboratori apropiați, cum ar fi Udrea, cum puteau să îi refuze cererile de imunitate pentru apropiații săi cei care îi datorau funcțiile? Nu au putut. Așa s-a ajuns la colcăiala de întâlniri și relații secrete de care vorbește acum Udrea, de parcă nu ar ști exact în ce context au avut loc și care a fost miza lor.
Problema fundamentală a lui Udrea este că ea a avut nevoie de din ce în ce mai multă imunitate pentru lucruri care nu serveau sub nici o formă interesului național. Una este să ajuți la înfăptuirea unui proiect politic vital, chiar și prin mijloace îndoielnice, alta este să ceri imunitate pentru afaceri cu mafia imobiliară, sau pentru că ai scăpat niște libanezi de datoriile la stat. Asta este linia roșie pe care a trecut-o și pentru care nu a mai fost iertată. Nu există vreo rațiune de stat care să justifice imunitatea pentru poșete și blănuri.
Scopul scuză mijloacele? În anumite momente, da. Momentul zero al luptei anticorupție a fost esențial. Și pentru România, și pentru partenerii noștri strategici. Așa cum s-a întâmplat adesea în istorie, unele mari proiecte sunt începute de cele mai neverosimile alianțe.
Or, ca să ajungem la cifra de miniștri și parlamentari condamnați de azi, ofensiva trebuia să înceapă. Orice întârziere ne-ar fi costat enorm. Aproape că nici nu conta cu cine. Pe parcurs, după cum s-a și văzut, lucrurile s-au cernut, oamenii s-au mai triat, negoțul cu imunități s-a restrâns până într-acolo încât nici cel mai apropiat colaborator al fostului președinte nu a mai beneficiat de protecție. Elena Udrea este borna care marchează încheierea primilor zece ani de luptă anticorupție autentică, dar și cu numeroase compromisuri.
Ceea ce nu înseamnă că abuzurile făcute de unii justițiari în această etapă trebuie iertate. Cine și-a bătut joc de interesul național intrinsec acestei ofensive împotriva celor ce devalizează banul public și compromit șansele de dezvoltare a României să plătească!
Esențial este însă cum va continua această luptă. Dezvăluirile Elenei Udrea sunt un bun prilej ca tipul de compromisuri toxice de care a fost nevoie în primii ani să dispară complet. Astăzi, justiția și serviciile nu mai sunt în postura dezavantajoasă față de politicieni și oameni de afaceri în care se aflau acum zece ani. Rolurile s-au inversat, instituțiile sunt extrem de puternice și de aceea nevoia ca legea să fie respectată la literă chiar de cei ce o aplică a devenit mai stringentă ca oricând.
Orice derapaj trecut lăsat nesancționat sau perpetuat amenință să compromită cea mai importantă evoluție a statului român din ultimii șaptezeci de ani și să ne vulnerabilizeze într-un moment în care la granițele României a început cutremurul.
