De ce s-a îndrăgostit PSD de premierul Ungariei

Mai mulţi lideri USL care au avut rolul de a-şi mobiliza colegii pentru a vota rapid şi pe şest, săptămâna trecută, Legea amnistiei şi modificările la Codul Penal au adus ca argument cazul Ungariei. Mai precis, i-au liniştit pe cei ce au anticipat că reacţiile Uniunii Europene şi ale SUA vor fi furibunde, aşa cum s-a şi întâmplat la doar câteva ore după încheierea votului, folosindu-se de exemplul lui Viktor Orban, premierul ţării vecine.

„Numai noi suntem proşti şi ascultăm orbeşte de tot ce spune Europa, America şi FMI. Orban face de patru ani ce îi trece prin cap, occidentalii îl critică, pun presiune pe el, dar în final rămâne tot ca el. Nu au ce să-i facă nici lui şi nici nouă. Dacă suntem hotărâţi şi mergem până la capăt, până la urmă o să accepte ce votăm, deoarece noi decidem în ţara noastră.“

Cam aşa au sunat, în noaptea de luni spre marţi, discursurile mobilizatoare ale celor ce vroiau să aplice în România planul Orban de sfidare a Occidentului, pentru a-i scoate sau feri de puşcărie pe cei căzuţi deja în ghearele justiţiei, dar şi pentru a preveni ca procurorii DNA, judecătorii Înaltei Curţi şi inspectorii de integritate să mai dea iama în mafia politică.

De ce au eşuat însă politicienii români care au văzut în premierul Ungariei un model de disidenţă, anti-UE şi anti-american, demn de urmat pentru a-şi redobândi imunitatea pe care statul o garanta până de curând, neoficial, hoţilor bine plasaţi în ierarhia politică şi economică? Din ignoranţă. Nu ştiu sau nu înţeleg că există diferenţe fundamentale între ceea ce încearcă Orban să facă şi ceea ce îşi doresc ei, între situaţia României şi cea a Ungariei, în raport cu statele partenere.

Prima: deşi multe dintre deciziile luate de guvernul Ungariei din 2010 până azi sunt revoltătoare şi inacceptabile, fiind profund incompatibile cu valorile şi principiile democraţiilor occidentale, există o mare deosebire între un politician autoritar şi un mafiot. La fel de mare ca aceea dintre un populist şi cineva care a intrat în politică doar pentru a face avere. Sau dintre un nebun şi un criminal cu sânge rece.

Viktor Orban îşi doreşte cât mai multă putere pentru a-şi pune în operă propria viziune asupra dezvoltării Ungariei. În ce constă aceasta? Eliberarea de constrângerile parteneriatelor politice şi economice occidentale şi jocul la mai multe capete, inclusiv pe mâna Chinei şi a Rusiei, prin specularea oportunităţilor născute din rivalităţile marilor puteri şi din dorinţa Estului de a penetra spaţiul comunitar cu ajutorul statelor vulnerabile din fostul bloc comunist.

Vizionar sau lunatic, slujitor sau demolator de bună-credinţă al intereselor ţării sale, premierul Ungariei nu a lovit devastator în Banca Centrală sau în Curtea Constituţională pentru a pune mâna pe suficientă putere astfel încât el, neamurile lui şi gaşca de partid să poată dijmui bugetul de stat fără ca vreun procuror să-i ia la întrebări. A făcut-o pentru a distruge sistemul de echilibrare a puterilor în stat, astfel încât să nu mai existe nici o instituţie independentă care să aibă drept de veto asupra politicilor sale, economice şi sociale în primul rând.

Scopul nu scuză mijloacele, ca dovadă reacţia vehementă a comunităţii internaţionale şi în urma căreia a trebuit să renunţe la câteva dintre amendamentele la noua Constituţie. Dar obligă la calibrarea reacţiei în funcţie de sprijinul pe care setul de măsuri antieuropene îl are sau nu în rândul cetăţenilor.

Iar reacţia a fost predominant favorabilă lui Orban şi partidului său, FIDESZ. Potrivit unui sondaj realizat, luna trecută, de unul dintre cele mai prestigioase institute de cercetare sociologică din Ungaria, procentul ungurilor care cred că ţara lor se îndreaptă în direcţia bună a crescut în ultimul an de la 16 la 37%.

Cifra este surprinzătoare dacă o punem în context cu amploarea protestelor de stradă din primăvara acestui an. Dar este explicată de faptul că acumularea abuzivă de putere a Guvernului Orban a fost dublată nu doar de retorică naţionalistă, xenofobă, antioccidentală, cu accente antisemite, ci şi de măsuri populiste care au rezonat pozitiv într-un segment mare de populaţie.

În timp ce era pus la zid pentru demolarea oricărei forme de opoziţie instituţională şi pentru îngrădirea libertăţii presei şi a libertăţilor individuale, Viktor Orban a pus tunurile pe firmele de distribuţie de energie, pe bănci şi în general, pe marile companii străine din domeniul serviciilor, crescând taxele şi obligându-le să accepte condiţii de operare care le-au diminuat consistent profitul.

Rezultatul economic a fost catastrofal. În 2012 Ungaria a alunecat din nou în recesiune, PIB-ul a scăzut cu 1,7%, iar 2013 a fost, în cel mai bun caz, un an mediocru. Cel mai elocvent semnal, nivelul investiţiilor străine directe a scăzut consistent. Cu toate acestea, câteva dintre măsurile Guvernului Orban au gâdilat coarda demnităţii naţionale şi au compensat cu supramăsură efectele economice concrete.

Printre ele: obligarea companiilor de distribuţie de energie de a scădea preţul cu 10%. În primăvara acestui an, premierul a declarat că „marile corporaţii din energie şi-au unit forţele împotriva familiilor din Ungaria“ şi că guvernul are nevoie de sprijinul populaţiei pentru a lupta cu ele. Ca urmare, a cerut iniţierea unei campanii de strângere de semnături pe o petiţie adresată Parlamentului prin care se face un apel către aleşi să reziste „presiunii interne şi externe“ şi să susţină scăderea preţurilor la energie iniţiată de FIDESZ. În acest scop, guvernul a cumpărat pagini întregi de publicitate în câteva ziare importante pentru a anunţa că Ungaria este singura ţară din UE care a redus preţul la energie cu 10%.

Războiul guvernului ungar cu firmele germane şi franceze din energie va duce, destul de probabil, la reintrarea companiile de distribuţie de energie în portofoliul statului. Impunerea reducerii de preţuri le reduce substanţial profiturile şi următoarea mişcare va fi vânzarea activelor, cel mai probabil către stat. Nu ar fi prima mişcare care seamănă a naţionalizare.

În această toamnă, guvernul a anunţat şi naţionalizarea pieţei manualelor şcolare, care acum sunt concepute şi publicate doar de un organism de stat. Evident, măsura va duce la falimentarea multora dintre editurile care publicau cele 15 milioane de manuale de care este nevoie anual, dar a contribuit la creşterea popularităţii guvernului ungar, care pare mai degrabă orientat spre o politică economică de stânga, animată de dorinţa de a reda statului cât mai multe din puterile pierdute o dată cu căderea comunismului.

Capacitatea lui Viktor Orban de a rezista presiunii Occidentului şi de a-şi duce la bun sfârşit atacurile la adresa statului de drept şi restrângerea unor libertăţi individuale s-a bazat pe faptul că a reuşit să creeze aparenţa că războiul său cu Uniunea Europeană, în special, este purtat în numele realizării unor obiective în avantajul cetăţenilor. Şi că toate criticile la adresa sa nu sunt altceva decât o răzbunare pentru că încearcă să îşi dezrobească cetăţenii de tirania FMI-ului, a Bruxelles-ului, a cabalei financiare internaţionale.

Această manipulare i-a permis ca efectele negative de imagine pe plan extern atât pentru el şi partidul său, dar şi pentru Ungaria să nu îl coste procente electorale pe plan intern. Indiferent însă cât de bun manipulator ar fi fost, manevra nu i-ar fi reuşit dacă susţinătorii săi ar fi bănuit că toate atacurile sale la adresa Occidentului urmăresc o agendă exclusiv personală sau de castă.

În ciuda loviturilor date instituţiilor care îi stăteau în cale şi a discursurilor bombastice care au reînviat vechile teorii ale conspiraţiei, chiar şi cei mai înverşunaţi adversari interni şi externi l-au criticat pentru beneficiile politice pe care şi le-a creat, dar nu pentru că ar încerca să îşi creeze avantaje materiale sau pentru că şi-ar fi îmbogăţit şi protejat camarila politică în faţa legii.

Exact asta nu au înţeles, în primul rând, liderii PSD care au crezut că pot replica succesul lui Orban pentru a impune Legea amnistiei şi modificarea Codului Penal în pofida criticilor partenerilor occidentali. Autoritarismul lui Orban, dorinţa de a obţine cât mai multă putere, în general, şi populismul sunt considerate vicii un gram mai tolerabile, în special în Europa, decât patima de a crea un stat mafiot.

Cu bolnavii de putere, cu lunaticii şi cu diversioniştii mai există o şansă de dialog. Cu iresponsabilii care ar fi în stare să distrugă o ţară întreagă pentru ca ei să acumuleze cât mai mulţi bani, nu.

La fel de clar se văd lucrurile şi din perspectivă internă. Lui Orban i-a ieşit şi încă îi iese jocul pentru că reuşeşte măcar să dea senzaţia (chiar dacă în mare parte este fals) că ungurii câştigă ceva de pe urma politicilor lui. Ce au de câştigat românii din două legi care ajută infractorii? Absolut nimic.

Ştiu precis că astfel de măsuri nu au alt scop decât protejarea celor ce au sărăcit această ţară, iar finalitatea exact asta va fi: mai mulţi bani furaţi şi o ţară şi mai săracă. Câtă vreme toate sondajele indică o creştere consistentă a încrederii în DNA şi în ANI, este clar că nu au nici un dubiu cine are interes să distrugă aceste instituţii. Implicit, PSD şi oastea sa de strânsură nu au nici măcar scuza minimală pe care o are Viktor Orban că acţiunile sale, deşi antidemocratice, se bucură de susţinere populară.

Al doilea lucru pe care l-au ignorat protectorii mafiei politice este că România, astăzi, este diferită, în bine, faţă de Ungaria, cel puţin într-un aspect. Exact din cauza castei hrăpăreţe, care a ţinut această ţară prizonieră până de curând, partenerii strategici ne-au tratat ca pe o ţară ocupată. Formal, suntem de partea lor de multă vreme; în realitate, statul îi trata tot ca pe inamicii din timpul Războiului Rece.

De aceea, legăturile pe care şi le-au creat în interiorul statului s-au făcut prin oameni care au fost cultivaţi şi ajutaţi ca nişte războinici paraşutaţi în spatele liniilor inamice. Aceşti oameni care dau consistenţă parteneriatelor strategice ale României gândesc şi acţionează şi astăzi tot ca în vremuri de război.

Şi ei, şi aliaţii lor ştiu că nimic din ce pare ireversibil nu este cu adevărat ireversibil. De aceea, nu îşi permit să aştepte ca o lovitură precum cea pusă la cale săptămâna trecută în Parlament să se materializeze şi de-abia după aceea să reacţioneze. Nu, astfel de riscuri trebuie anticipate şi sabotate. Ceea ce, în bună măsură, s-a şi întâmplat.

Şi ei, şi noi, însă, ştim foarte bine că un nou atac este iminent. Nu le-a ieşit acum, aleşii hoţilor o să încerce din nou peste o lună, sau două, sau şase. Miza este prea mare pentru cei ce nu se pot împaca la gândul că de câte ori fură trebuie să se uite peste umăr ca să se resemneze. Iar în contextul alegerilor de anul viitor, al capabilităţilor de a fura voturi pe care le deţin, le va fi chiar mai uşor decât acum să racoleze sprijin politic.

Cei ce ştiu cât de fragile sunt victoriile României din ultimii ani şi ce avem de pierdut dacă ne reîntoarcem la statul mafiotizat ar putea da în 2014 lupta vieţii lor.

Articol publicat si pe site-ul romanialibera.ro.