Nicușor Dan față cu naționalismul

Cu ocazia unui discurs ținut la 1 septembrie 2026 în Catedrala Națională din București, în fața unei reuniuni a tinerilor ortodocși, președintele Nicușor Dan a susținut că în spațiul public românesc este nevoie de un „naționalism sănătos”, opus atât perspectivei împărtășite de „defetiști”, cât și celei promovate de „demagogi”. Formularea a stârnit discuții, comentatorii întrebându-se la ce și la cine se referea șeful statului.

Interpretarea cea mai plauzibilă este că președintele a dorit să distingă între o formă de naționalism pe care o consideră legitimă și una pe care o consideră nocivă, asociată în cuvântarea sa cu curentele politice radicale sau extremiste. Dar tocmai această delimitare ridică o problemă mai importantă decât identificarea destinatarilor imediat vizați: ce înțelege președintele României prin „naționalism sănătos”?

Întrebarea nu este pur semantică. În literatura de specialitate există forme diferite de naționalism, iar una dintre distincțiile esențiale este aceea dintre concepția civică a națiunii, care implică egalitatea cetățenilor, indiferent de datele lor culturale, și cea etnoculturală, în care apartenența la comunitatea națională este definită în principal prin origine, cultură, limbă, religie și tradiție. Prima concepție este asociată de regulă cu patriotismul civic, în timp ce a doua pune accentul pe naționalism.

În ultimele două secole, numeroase societăți europene – inclusiv cea românească – au cunoscut forme de etnonaționalism, o ideologie cu o mare capacitate de mobilizare, care a contribuit atât la constituirea unor comunități politice, cât și la transformarea granițelor statelor. Consecințele sale nu au fost univoce. Sentimentul apartenenței naționale a putut oferi comunităților un instrument de reprezentare politică și afirmare colectivă. În același timp, definirea națiunii în termeni etnici – și religioși – a produs discriminare, excludere și conflicte, inclusiv războaie între proiecte naționaliste rivale.

De aceea, atunci când președintele vorbește despre un „naționalism sănătos”, este legitim să întrebăm care sunt criteriile care separă această formă de naționalism de formele pe care el le consideră „nesănătoase”. Mai ales că, în cazul lui Nicușor Dan, există elemente intelectuale anterioare funcției prezidențiale care pot contribui la înțelegerea acestei poziționări.

În martie 2000, el a publicat în revista „Dilema” articolul O simplă declarație de dragoste, în care respingea modelul civilizației occidentale, cel al democrației liberale, pentru susținerea căruia după 1989 părea să existe în România, cel puțin declarativ, un consens politic și intelectual. Spunea explicit că este împotriva „contractualismului occidental”. În schimb, își exprima aderența la naționalism, definit – cu propriile cuvinte – ca „sentimentul de identificare a membrilor comunității naționale cu valorile culturale tradiționale și opțiunea pentru primatul acestora în fața altor valori culturale”.

În același articol, Dan afirma că respingea naționalismul comunist asociat unor figuri precum Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu. În schimb, recomanda lectura volumului Spiritul dreptei, publicat de Răzvan Codrescu în 1997. Recomandarea este relevantă pentru înțelegerea reperelor intelectuale pe care le considera compatibile, la acel moment, cu propria concepție despre comunitatea națională. Codrescu a fost un critic dur al liberalismului și un autor cu o raportare admirativă explicită la tradiția intelectuală a dreptei radicale interbelice, inclusiv a celei legionare.

În cazul lui Nicușor Dan, pot fi puse în relație articolul din „Dilema” (2000), atitudinea sa în timpul referendumului inițiat de Coaliția pentru Familie (2018), atacarea la Curtea Constituțională a României a legii privind prevenirea și combaterea antisemitismului (2025) și discursul despre „naționalismul sănătos” (2026). Împreună, acestea ridică o întrebare legitimă: în ce măsură concepția despre națiune și valorile tradiționale exprimată în 2000 continuă să fie prezentă în gândirea politică a președintelui? Cu toată prudența necesară, continuitățile dintre aceste poziții nu trebuie ignorate.

Politicienilor, cu atât mai mult șefului statului, trebuie să li se reamintească unele chestiuni esențiale. Statul român susține libertatea, pluralismul politic, drepturile individuale și democrația. Constituția nu consacră primatul unei etnii, al unei religii sau al unui set de valori culturale tradiționale asupra cetățenilor care compun comunitatea politică. Președintele nu este reprezentantul unei comunități etnice sau religioase, ci al statului și al tuturor cetățenilor săi.

De aceea, problema pe care o ridică declarația despre „naționalismul sănătos” este aceasta: ce fel de națiune este invocată atunci când vorbește președintele României despre naționalism? Este vorba despre o comunitate politică a cetățenilor, egală în drepturi și întemeiată pe libertate și pluralism? Sau despre o comunitate definită predominant prin origine, cultură, religie și tradiție? Diferența dintre cele două concepții nu este una academică. Ea privește direct natura statului democratic.

România a cunoscut în secolul al XX-lea consecințele politice ale transformării națiunii într-un criteriu de excludere. Tocmai de aceea, orice discurs prezidențial despre naționalism trebuie privit cu atenție. Limita dintre patriotismul civic și naționalismul exclusivist trebuie să rămână clară într-un stat democratic.