Şi noi puteam ajunge coreeni, nu-i aşa?

Mai precis, nord-coreeni. Acesta a fost sentimentul pe care l-am avut urmărind relatările de presă, mai ales cele însoţite de imagini, din ultimele zile, venite din capitala Republicii Populare Democrate Coreene, Phenian. Şi sunt convins că mulţi dintre noi, cu vârste de peste 50 de ani, au simţit la fel. Cu toate că ne despart peste două decenii de epoca ceauşistă, nouă ne sunt încă proaspete în minte imaginile cu mega-serbările dedicate conducătorului iubit. Sau cu vizitele lui de lucru, ocazii în care ne transmitea celebrele indicaţii preţioase. Sau cu discursurile lui interminabile, urmărite cu sufletul la gură de aplaudacii din Sala Palatului. Sau cu primirile organizate la CC, cu prilejul zilelor de naştere ale celor doi conducători iubiţi. Cine nu-şi aminteşte de emisiunile de televiziune, în care ştirile erau cu ei, cântecele despre ei, iar poeziile inspirate de ei. Şi a mai existat un aşa zis cenaclu, de fapt serii de întâmplări literar-muzicale, având un refren obsedant ca deceniul ’50: „Eu cânt Conducătorul!” Cum să uităm că s-a ales praful de acel cenaclu, pentru simplul motiv că amfitrionul său începuse să se creadă educatorul întregului tineret comunist. Cum acest rol trebuia legat ombilical de persoana omagiată de amfitrion, sfârşitul întâmplărilor a venit brusc şi obştesc, fără explicaţii oficiale, dar purtat de multe zvonuri de cartier.

 N-am nicio îndoială că, dacă ar fi rezistat evenimentelor din decembrie 1989, conducătorul preaiubit, Nicolae Ceauşescu, şi-ar fi întărit puterea după modelul dinastiei Kim. Nu întâmplător luase, cu 18 ani în urmă, modelul fondatorului ei, Kim Ir Sen, şi ne-a pricopsit cu „tezele din iulie” inspirate de dictatura coreeană. Acele teze ce ne-au pus viaţa între paranteze. Nu mai conta vocaţia omului, cultura şi creaţia culturală. Nu mai conta importanţa lor pentru dezvoltarea societăţii. Mai aveam puţin şi tăiam, şi noi, degete de pianişti refractari faţă de măsurile partidului, cum au făcut maoiştii la începutul anilor 60. De fapt, nu doar ce simţeai că puteai crea, ci toate vorbele trebuiau cântărite cu mare atenţie, pentru că altfel erai chemat să dai cu subsemnatul. Ce-aţi vrut să spuneţi, tovarăşu?, era întrebarea pe care ţi-ar fi pus-o secretarul de partid al organizaţiei de bază - din care volens nolens trebuia să faci parte. Totul era Conducătorul şi „indicaţiilii” lui. Ceauşescu, a cărui viaţă privată a fost învăluită în mister, la fel ca a tuturor dictatorilor cu vocaţie, trebuia apărat de lovituri surprinzătoare. Propaganda cultului conducătorului-iubit-de-întregul-popor şi sperietoarea cu poliţia politică au avut efecte: poporul a suportat cuminte orice experiment ceauşist. Cel mai tragi-comic a fost realizarea cincinalului în patru ani şi jumătate. Dar cele mai dramatice experimente au fost dărâmarea bisericilor şi înfometarea populaţiei din anii 80, când trebuiau plătite datoriile externe ale statului.

 M-am uitat atent la coreenii care îl jeleau pe fiul fondatorului regimului comunist, ca bocitoarele tocmite să cânte morţii. Figurile lor disperate, ridicările de mâini şi tăvălitul pe pământ au fost tot atâtea manifestări ale unor oameni spălaţi pe creiere. Precum mankurzii lui Cinchiz Aitmatov, care executau orbeşte ordinele stăpânilor, după ce aceştia îi ţesălau de materia cenuşie. Eram, însă, europeni, iar steaua sovietelor începuse să pălească. De aceea n-am ajuns spălaţi pe creiere,  precum coreenii aliniaţi, zilele trecute, pe bulevardele din Phenian. E nevoie de eroism sau de disperare ca să continui să te baţi, când speranţele au murit, spune o înţeleaptă cugetare a unui scriitor francez. Într-adevăr, la noi, a fost nevoie şi de-o sămânţă de eroism (pentru a învinge frica de dictatură), şi de un car de disperare ca să ieşim pe străzile Sibiului, în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989, cu Ceuşescu la comanda societăţii româneşti.

Fără tot ce s-a întâmplat începând din 17 decembrie, la Timişoara, până în 21, la Sibiu, şi în continuare la Bucureşti, puteam fi şi noi, la un moment dat, martori ai unei procesiuni impresionante cu Ceauşescu îmbălsămat, purtat pe afet de tun, şi cu 21 de salve, la mormântul lui. Cu siguranţă s-ar fi găsit bocitoare de profesie. Un fel de nord-coreeni ai Europei - asta am fi ajuns, dacă nu ne învingeam frica în ’89, din păcate sprijinind, fără să ştim, venirea la putere a foştilor activişti din subordinea lui Ceauşescu. Personal, legat de acele zile superbe (pentru cei care şi-au trăit momentul unic al manifestării libertăţii civice), regret înarmarea populaţiei şi execuţia Ceauşeştilor (deveniţi prizonieri ai foştilor lor subalterni), în sfânta zi de Crăciun. Înarmarea populaţiei a produs, cu siguranţă, multe din crimele ascunse, şi astăzi, de misterele revoluţiei. Iar execuţia din ziua de Crăciun a pătat cu sânge creştinismul nostru. O revoluţie adevărată, de la cap la coadă, ar fi învins şi fără mascaradele astea. De ele, însă, îşi vor aminti românii, multe generaţii, la sfârşitul fiecărui an, şi nu se vor bucura din tot sufletul de ziua Naşterii Domnului. Până când lumina Ei va scoate adevărul la iveală.