Andrei Şaguna sau Omul sfinţeşte locul

Fără îndoială, evenimentul anului, la Sibiu, a fost unul religios. Nici politicul, nici economicul, nici treburile publice n-au atras atenţia populaţiei locale, aşa cum a făcut-o canonizarea mitropolitului Andrei Şaguna - omul care a reînfiinţat, în 1864, Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei, după Unirea cu Biserica Romei de la 1700, sub mitropolitul Atanasie Anghel. Merita acest om să fie ridicat la cinstea altarelor? Viaţa şi activitatea lui sunt exemple de sfinţenie, modele absolute de viaţă creştină pentru muritorii „de rând”? Aceste întrebări îşi mai au încă rostul lor, chiar şi după marea manifestare popular-religioasă de la Sibiu, din 29 noiembrie 2011. Nu pentru a întoarce lucrurile unde au fost. Poate, doar pentru că, de-acum înainte, Biserica română creştin-ortodox îl va cinsti pe Sfântul Andrei Şaguna în aceeaşi zi cu patronul său spiritual, Sfântul Apostol Andrei, întâi mergătorul bisericii creştine în spaţiul carpato-pontic. Acest lucru va fi consemnat în calendare şi „ce am scris am scris” – nimic nu mai poate fi dat înapoi. Ce va însemna însă asta, pentru mersul societăţii româneşti, numai generaţiile viitoare vor vedea cel mai bine. Deocamdată, evenimentul canonizării celui mai important ierarh, din istoria bisericii creştin-ortodoxe a românilor, poate fi apreciat ca o mare sărbătoare religioasă, ori poate fi comentat cu plusurile şi minusurile oricărui eveniment public de amploare. Din această a doua perspectivă, presa românească, de la sfârşitul săptămânii trecute, a fost la înălţime…

Merita mitropolitul Andrei Şaguna să fie ridicat la cinstea altarelor? Viaţa şi activitatea lui sunt exemple de sfinţenie, modele absolute pentru toţi creştinii? Cu toate că a murit acum aproape 140 de ani, este dificil să ne pronunţăm. Fostul mitropolit al Ardealului, Maramureşului şi Crişanei, Antonie Plămădelă, scrie în Cuvântul înainte la cursul „Mistica Apuseană” (apărut la Sibiu, în 1996), a profesorului de mistică la Facultatea de Teologie din Bucureşti, Ioan Gh. Savin, predat în anul universitar 1945-1946: „Doi teologi care polemizează, sunt şi rămân teologi. Doi sfinţi care se ceartă, încă nu sunt sfinţi! Sfinţii, între dispută şi rugăciune, aleg rugăciunea. În rugăciunea curată se pot întâlni. Disputele rămân pe seama teologilor!” Mi se pare un text deosebit. Deşi scurt, este plin de învăţăminte. În cuvinte puţine, mitropolitul Antonie stabileşte cu rigoare exegetică deosebirea fundamentală dintre cei chemaţi să slujească biserica, dar cu vocaţii diferite. Teologii polemizează de pe poziţii doctrinar-ideologice, cu intenţii prozelitiste mai mult sau mai puţin vădite. În timp ce sfinţii, străini de disputele lumeşti, îşi trăiesc credinţa în rugăciuni, fără să le pese dacă sunt sau nu înţeleşi de oameni. Credincioşii se pot supune regulii ascultării teologilor, ca unor directori de opinie. Dar niciodată creştinii nu-i vor simţi în viaţa lor, în trăirile lor sufleteşti, aşa cum simt că rugăciunile sfinţilor le deschid orizonturile vieţii veşnice, imitându-l pe Isus, Fiul lui Dumnezeu.

A fost Andrei Şaguna teolog doctrinar? Ori un mare mistic al credinţei creştine? În orice caz, de sfinţenie nu putem vorbi – cel puţin în sensul descris de mitropolitul Antonie. Scurta monografie dedicată vieţii lui („Mitropolitul Andrei Şaguna”, de dr. Ioan Lupaş, Sibiu, 1921) ni-l prezintă ca administrator de excepţie, într-o perioadă istorică de excepţie, al intereselor creştinilor ortodocşi din Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. După lectura cărţuliei, scrisă cu mult respect faţă de marele ierarh, înţelegi că „omul sfinţeşte locul” – o veche vorbă la români – se potriveşte de minune acestui mare administrator al lui Dumnezeu pe pământ. Născut la 28 decembrie 1808, Anastasie Şaguna era la a treia generaţie de macedoneni, urmaşii unor aromâni refugiaţi din sudul Balcanilor în nordul Ungariei, la Miskolc. Educat în spiritualitatea romano-catolică, până la 18 ani, alege ulterior ortodoxia, sub influenţa mamei sale, Anastasia, ajungând profesor de teologie la Carloviţ, pentru ca, în 1833, să se călugărească, luând numele de Andrei. „În pasul acesta însemnat l-au însoţit, pe lângă binecuvântarea mamei sale, credinţa puternică într-un ideal religios-naţional şi convingerea că numai pe această cale, a renunţării la plăcerile lumeşti trecătoare, va putea să îndeplinească chemarea cea sfântă a vieţii sale”, scrie dr. I. Lupaş. Chemarea a fost cea de emancipare a românilor din Ardeal, făcând pasul „pe arena luptelor aprinse ale bisericii şi neamului”.

Pasul hotărâtor este făcut în 1846, când Curtea Imperială de la Viena, „urmând sfatul mitropolitului sârbesc din Carloviţ”, îl trimite pe arhimandritul (călugărul) Andrei Şaguna la Sibiu, în calitate de vicar general al bisericii ortodoxe române din Ardeal. La Sibiu, notează autorul monografiei, el nu s-a înfăţişat ca un străin, ci ca un „părinte iubitor al poporului nostru”. Avea 38 de ani, când „se apucă cu tot dinadinsul de organizarea şi îndreptarea afacerilor bisericeşti şi şcolare”. Era începutul unei lungi perioade, de 27 de ani, în care de numele lui Şaguna s-au legat numeroase iniţiative privind educaţia, organizarea socială, bisericească şi economică a românilor ardeleni. Atât de vaste şi de hotărâte i-au fost preocupările spre a-şi atinge scopul, respectiv acela ca „pe românii ardeleni din adâncul lor somn să-i deştepte şi cu voia cătră tot ce e adevărat şi bun să-i atragă”. De altfel, el însuşi spunea: „Eu sunt plugarul care cu mare grije a arat holda sa, o a sămănat cu grăunţul cel roditor, a avut toată iarna, primăvara şi vara grijă de holda sa, şi eşind la secere, a secerat seceriş bogat”. Astfel şi-a înţeles datoria de păstor sufletesc al românilor de religie creştin-ortodoxă, cel care din 1864 avea să le fie mitropolit, până la sfârşitul vieţii, în 1873.

Meritele lui Andrei Şaguna, ca administrator al vieţii sociale şi bisericeşti creştin-ortodoxe, ale românilor, sunt le fel de evidente ca şi sprijinul de care s-a bucurat din partea Curţii Imperiale vieneze. Curtea l-a desemnat episcop, în 1847, în ciuda locului al treilea pe care l-a ocupat, în Sinodul de alegere, ţinut la Turda. Şi tot Curtea Imperială l-a sprijinit să devină mitropolit, la 24 decembrie 1864. În timpul audienţei de mulţumire, solicitată de proaspăt alesul mitropolit, la 6 februarie 1865, împăratul Franz Iosef a spus: „Mă bucur că pot saluta de arhiepiscop şi mitropolit pe un bărbat prea meritat pentru tron şi patrie, în care eu şi toţi românii greco-orientali avem deplină încredere”. O încredere cât se poate de lumească, într-un prelat aromân, aşa cum rareori li s-a întâmplat suveranilor sau altor conducători ai românilor, din partea curţilor străine. Dovadă că Andrei Şaguna a fost omul care, ca mitropolit, a „sfinţit locul” unde a ales să trăiască şi spaţiul creştin pe care l-a păstorit. Greu de crezut că ar fi putut face toate acestea dacă n-ar fi fost sprijinit, politic, de Casa Imperială Habsburgică. Sau dacă, la rându-i, nu şi-ar manifestat loialitatea fără cusur faţă de Împăratu’ – mai ales în timpul vâltorii revoluţionare de la 1848.

Aşadar, deşi astăzi este trecut în rândul sfinţilor, Andrei Şaguna rămâne cel care a fost: vrednicul de pomenire mitropolit ortodox al Transilvaniei, omul fără egal între ierarhii români de după el.