Apus regal

De peste o jumătate de veac, România nu a mai avut conducători înţelepţi. Discursul testamentar al Regelui Mihai, în faţa Parlamentului, poate reda speranţe celor care mai cred că pentru naţiune nu e încă timpul pierdut să-i aibă.

Plecând de la o premisă de inspiraţie shakespeariană, viaţa este un teatru, discursul Regelui Mihai, în faţa Parlamentului, marchează finalul unui act din drama politicii româneşti. Mie, cel puţin, mi-a amintit de finalul din „Apus de soare”, de Barbu Ştefănescu Delevrancea, cu al său discurs testamentar, în care Ştefan cel Mare rosteşte celebrele cuvinte cu Moldova care nu e a noastră, nici a străbunilor, ci a urmaşilor noştri, a urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul vecilor. Parcă aud vocea de tunet a lui George Calboreanu, rostind pentru eternitate memorabilul discurs imaginat de B.Ş. Delavrancea. Marţi, 25 octombrie, la microfonul principal al Parlamentului României, o altă voce deloc tunătoare rostea, la finalul discursului: „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri”. Era vocea inconfundabilă a unui rege aflat la apusul unei vieţi, la o vârstă la care cei mai mulţi oameni nici nu visează să ajungă. Asemănarea celor două mesaje este izbitoare, iar inspiraţia delavranceană, a celui regal, evidentă. Amândouă pot fi reţinute în arhivele istorice ale unor finaluri epocale. Cel teatral, al lui Delavrancea, la finalul unei domnii ce a impus respectul Europei medievale. Cel parlamentar, la finalul de facto al exilului politic, impus de alţii, al Regelui Mihai.

Majestatea Sa a dat o lecţie de viaţă şi învăţătură morală. Şi nu doar pentru conducători. Mesajul său nu are nimic în comun cu mesajele celor care vor puterea. În schimb, mesajul îndeamnă la autoanaliză şi autodisciplină, încredere de sine şi în alţii, fără de care nu poţi fi conducător. Credinţa în misiunea sa, perseverenţa şi loialitatea faţă de angajamentul asumat în anii tinereţii sunt trăsăturile definitorii ale acestui apus regal. Un apus de învingător. Unul dintre puţinii învingători ai istoriei românilor. S-a născut odată cu comunismul, dar Regele i-a supravieţuit. Discursul din 25 octombrie, de ziua naşterii sale, a consfinţit această victorie.

S-au scris deja multe despre acest discurs. Ba că a fost scris de ginerele Regelui (de parcă asta ar conta mai mult decât cine l-a rostit), ba că n-are nimic memorabil în conţinut, ba că a fost un discurs subliminal politic, dar cu trimiteri critice la actualii guvernanţi. S-a spus chiar şi ce nu a fost: monden (!). Ăsta da criteriu de apreciere, într-o societate excesiv şi bolnăvicios de super-mondenizată ca a noastră! Comentatorii cei mai vizibili şi cunoscuţi s-au întrecut în a se face, astfel, remarcaţi pe seama discursului regal. Au fost şi interpretări calme, dar timide şi parcimonioase faţă de idealurile ce răzbat din el. Acele idealuri ce ar trebui înţelese din perspectiva unui fost suveran (spuneţi-i şef de stat, dacă vreţi), care, ca om, a trăit, trăieşte şi va muri Rege. În lunga sa viaţă, Mihai I a avut parte de două detronări, una impusă de puterea malefică a tatălui său; alta, de o putere străină de ţară. Dar niciuna nu i-a luat dreptul de a fi Rege al neamului său.

Citit cu sufletul deschis, discursul regelui Mihai a fost unul testamentar. Cine încearcă să nu cadă în capcana clişeelor impuse de „analiştii” de profesie ai televiziunilor comercial-politizate îl poate considera o lecţie de învăţătură pentru noi toţi, în primul rând pentru conducători: „(…) politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului”. (…) Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţi publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi regulile lor!”

Iar, la final, esenţa testamentului moral-politic al Regelui: „Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos. (…) Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989. (…) Elita românească are aici o mare răspundere. Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi. (…) Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume. Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!"

Numai cei de rea credinţă nu pot recunoaşte în asemenea gânduri - simple, directe şi frumoase, departe de nimicurile ce sufocă majoritatea mesajelor politice dâmboviţene - sămânţa înţelepciunii. O înţelepciune pe măsura înţelegerii corecte a menirii conducătorilor în istoria naţiunii lor. Pentru mine, discursul din 25 octombrie răspunde divinului îndemn: „Şi acum, voi regilor, fiţi înţelepţi!” (Psalmul 2, 10). De peste o jumătate de veac, România nu a mai avut conducători înţelepţi. Discursul testamentar al Regelui Mihai poate reda speranţe celor care mai cred că pentru naţiune nu e încă timpul pierdut să-i aibă.