Candidatul român

Parafrazând titlul unei celebre piese de teatru a dramaturgului italian Luigi Pirandello, suntem vreo 18-20 de milioane (cine mai ştie exact?) de cetăţeni, în căutarea unor conducători. Dar nu oarecare, că din ăştia avem destui.

De peste două decenii căutăm conducători născuţi pentru vremurile în care trăim – postcomuniste şi, de-un cincinal, de integrare în Uniunea Europeană. Acei conducători convinşi că România, stoarsă de vlagă de dictatura comunistă, are şanse de renaştere şi să se înscrie în rândul lumii civilizate numai împreună cu Occidentul. Dar nu e suficient. Conducătorii ăştia ar trebui să fie capabili să gândească şi să pună în aplicare strategii pentru atingerea acestui scop istoric. Spun istoric, pentru că, după Mica Unire de la 1859, elitele noastre au dorit sincronizarea dezvoltării ţărilor româneşti cu Occidentul. Şi, de bine de rău, timp de aproape un secol, ţările româneşti au evoluat spre acest sincronism, mai ales în perioada lungii domnii a Regelui Carol I. Iar dacă n-ar fi urmat, începând din 1945, jumătatea de veac petrecută în lagărul comunist, România ar fi putut trăi schimbarea la faţă, pe care şi-o dorea atât de mult Emil Cioran, încă din anii interbelici. În orice caz, astăzi, când civilizaţia occidentală trece printr-o criză fără precedent, România ar fi fost mult mai pregătită să suporte consecinţele acestei dificile perioade, în solidaritate cu partenerele ei din Uniunea Europeană.

După tot ce s-a întâmplat în acest an, măcar dacă am spune pe nume răului autohton, cu consecinţe mai rele în această lungă vară fierbinte! După 1989, răul n-a apărut subit, ci din duplicitatea educată de regimul comunist. Din spuma acestei duplicităţi s-a născut democraţia noastră: liberi să alegem, dar indiferenţi faţă de cei aleşi. Mai bine zis, faţă de modul în care cetăţeni oarecare (până la un moment dat) pot deveni aleşi politici prin sufragiul popular. Pentru o asemenea aparent simplă transformare a unui ins, am avea nevoie însă de o complexă responsabilitatea morală şi civică. Ea cade, în primul rând, pe umerii partidelor politice şi ai unor instituţii ale statului. Dar nu sunt scutite nici mass-media sau alte faimoase organizaţii neguvernamentale din categoria „câini păzitori ai societăţii”. După cum nici „simplul cetăţean” nu trebuie scos din ecuaţia responsabilităţii sociale, chiar dacă sunt necesare unele precizări. În timp ce „simplul cetăţean” puţin interesat de viitorii aleşi pare un lucru de înţeles (şi întâlnit nu numai la noi, dar pentru alte motive), ideea că partidele nu asigură selecţia candidaţilor, în vederea accederii la funcţiile publice puse în jocul democratic, este total nefastă pentru viitorul apropiat şi îndepărtat al societăţii noastre. De regulă convingerile şi cunoştinţele candidaţilor sunt jenant de străine de ideologiile în numele cărora vor să fie aleşi. Şi nu este tot ce poate fi mai grav. Suntem într-o perioadă în care avem de-a face cu un fenomen natural, dar şi cu un anumit specific românesc: încheierea unor cariere politice începute în comunism, sau imediat după, urmată de preluarea frâielor puterii de epigonii acelor foşti activişti. Adică, de urmaşi fără valoare. Efectele acestui fenomen, în viaţa publică, se simt deja: apar tot mai mulţi tineri înveşmântaţi în diplome (mai mult sau mai puţin obţinute pe merit), dornici de funcţii publice, dar fără să fi trecut examene de selecţie şi verificare, în interiorul grupurilor politice din care fac parte, la nivelurile de pretenţii impuse de realităţile actuale. Comunicarea în spaţiul public - lăsată la voia întâmplării, nivelurile mediocre ale pregătirii profesionale - oricare ar fi aceasta -, culturii politice şi generale, sunt „compensate” de aceşti nou intraţi în arena politică cu tupeu, încăpăţânare şi obrăznicii – copilăreşti, dacă n-ar fi prea grave pentru România. Toate şi multe altele (legate în special de contribuţiile mass-media) sunt stridente manifestări ale unor prezenţe lipsite de valoare adăugată şi din ce în ce mai agresive, din partea unei generaţii ce stă să pună mâna pe putere - pentru două, trei mandate electorale de-acum înainte.

Candidatul român este cheia ieşirii României din clinciul cu realităţile româneşti, dar şi cu pretenţiile (şi crizele) integrării europene. Dacă şi în acest an, candidatul român la parlamentare va fi stabilit la fel cum s-a întâmplat până acum – fără criterii valorice, doar pe seama contribuţiei (băneşti) la campaniile electorale – atunci viitorul societăţii româneşti este asigurat: la marginea (nu numai geografică a) Uniunii Europene. Acolo, unde curenţii ideologici vin din toate direcţiile şi pot să (re)scrie pagini de istorie nedorită, în minţile oamenilor obosiţi de o politică incoloră şi insipidă.