Ce i se mai poate cere unui învingător?

D-l Traian Băsescu, căci, evident, despre domnia sa este vorba, va trebui să sufle şi în iaurt, să nu se mai ardă cu duşmănia ce i-o poartă adversarii săi. Lunga vară fierbinte, din acest an, a dovedit că are adversari în stare să pună la cale mineriade politice, fără să se gândească la răul făcut ţării. Sigur, şi pentru că d-l Ion Iliescu, tatăl mineriadei, ca formă de „luptă” politică împotriva adversarilor, încă nu e convins că trebuie să se retragă din viaţa publică. Totuşi e greu de imaginat că o nouă mineriadă se va întâmpla, în viitorul apropiat. De aceea, răspunderea morală şi politică pentru a elimina, cel puţin în viitorii doi ani, riscurile repetării scenariului rocambolesc al suspendării, ediţia 2012, îi revine, în cea mai mare parte, preşedintelui. După invalidarea referendumului, se discută mult despre ce le mai poate trece prin minte unora ca Antonescu, Fenechiu, Ghişe, Nicolăescu – nume grele al liberalismului demolator românesc – ca să-i scoată din făgaş pe alde Ponta & comp., în numele sfintei răzbunări useliste. Mai puţin se discută despre ce va trebui să nu facă Traian Băsescu. Chiar dacă este politicianul galonat cu cele mai multe victorii electorale (între care merită să fie trecute şi cele două referendumuri de demitere, spre care a fost trimis fără a fi încălcat grav constituţia), preşedintele României a rămas vulnerabil în faţa propriului său fel de a-şi manifesta, uneori, vocaţia de jucător în arena politică.

Cred că, după chinuita invalidare a referendumului din 29 iulie, d-l Băsescu ar trebui să uite de plăcerea pe care, poate, i-o provoacă atacarea adversarilor de la pupitrul palatului Cotroceni. Chiar dacă ar avea motive întemeiate, chiar dacă îi vor sta pe limbă replici hazoase, chiar dacă nimeni n-ar face-o mai bine decât domnia sa. Chiar şi atunci când adversarii îl jignesc, lansând atacuri demolatoare la adresa sa. Ca preşedinte trebuie să le ignore, dacă nu cu suverană detaşare, cel puţin din raţiuni de stat. Domnia sa nu are de ce să intre în polemici cu cei pe care îi cunoaşte atât de bine, având motive personale să nu-i respecte. Dacă este atât de convins de schimbările bune pe care le-a iniţiat în funcţionarea statului, atunci să lase instituţiile acestuia să lucreze pe propria lor răspundere. Intervenţiile sale publice să fie lipsite de tonalităţi conflictuale, dar încărcate de dorinţa de-a sluji cu responsabilitate interesele oamenilor simpli. Să-şi folosească darul de comunicator doar când interesul naţional o impune, iar regula să fie transmiterea de mesaje prin intermediului asistenţilor săi de specialitate, în numele instituţiei prezidenţiale. Cu puţinele prerogative constituţionale pe care le are, preşedintele n-ar mai avea de ce să se grăbească să dea indicaţii guvernului, când simte că acesta nu-i pe drumul cel bun. În asemenea cazuri, disponibilitatea de a discuta direct cu guvernul, înainte de a avea reacţii publice, este de preferat.

D-l Traian Băsescu este la vârsta la care orice om (mai ales dacă e politician român) primeşte mai greu „lecţii” de conduită, îndeosebi când e vorba de conduita publică. Departe de mine dorinţa de a-i da lecţii. În episodul cu „plecarea la Consiliul Europei”, s-a văzut că d-l Băsescu poate să-şi cântărească gesturile, înainte de a lua o decizie. De fapt, atunci premierul Victor Ponta şi-a demonstrat carenţele educative, dovedite ulterior şi de „rolul” său în scenariul suspendării. Tocmai de aceea, cred că preşedintele României are datoria majoră de a lăsa în urma sa un model de comportament demn de Palatul Cotroceni. Vine în urma noastră o generaţie cu puţine disponibilităţi în a se lăsa educată la standardele vieţii publice modelate de civilizaţia actuală. Unele din declaraţiile şi reacţiile premierului Ponta au dovedit grave carenţe educative. Dacă le alăturăm fiţelor „preşedintelui interimar”, ceva mai în vârstă, să nu ne mirăm că liderii occidentali se vor fi întrebat dacă au făcut bine să ne accepte în cluburile lor şi să ne ia drept parteneri în realizarea unor proiecte de importanţă globală. De exemplu, „proiectul Deveselu”.