De același autor
Ultimele trei generaţii de români au avut trei Zile Naţionale.
Suntem la a treia Zi Naţională, de la ultimul război mondial încoace. Fiecare a avut semnificaţii legate de evenimente majore din istoria României. Mai întâi a fost constituirea Regatului; apoi, lovitura de stat a Regelui Mihai, confiscată ulterior de „comuniştii eliberatori de sub jugul fascist“; astăzi, Ziua Naţională ne aduce aminte de Marea Unire de la 1918.
Cu aceste trei mari sărbători, nu e simplu să elucidăm, o dată pentru totdeauna, modul intim în care cetăţenii români – ca să folosim limbajul corectitudinii politice - înţeleg semnificaţia Zilei Naţionale. Câţi mai cunosc, astăzi, ce a însemnat Regatul pentru fondatorii lui – într-o zi de 10 mai – şi circumstanţele în care a fost legiferat, la 15 ani după abdicarea forţată a principelui Micii Uniri, de la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza? De ce tocmai una dintre cele mai vechi familii aristocratice europene, Hohenzollern, a întemeiat dinastia regală la români? Care a fost rolul acestei familii începând cu apariţia Regatului, trecând prin primul război mondial, Marea Unire şi până la apariţia Republicii, la 30 decembrie 1947, după care a fost declarată cea de-a doua Zi Naţională, 23 august? Şi, în sfârşit, de ce revoluţia – atât cât a fost – în decembrie 1989, a „cerut“ decretarea zilei Marii Uniri, 1 decembrie, ca Zi Naţională? Cât mai contează, pentru această sărbătoare, faptul că România Mare nu mai există de 71 de ani, din cei 93 pe care i-am aniversat, de la 1 decembrie 1918?
Aceste întrebări ar trebui să şi le pună majoritatea cetăţenilor români. Ar fi una dintre condiţiile pentru ca 1 decembrie să le poată provoca emoţiile şi respectul pe care îl merită o asemenea mare sărbătoare. Dacă analizăm perioada imediat următoare formării statului naţional, remarcăm profunda diferenţă dintre mentalităţile românilor de-atunci şi ale celor de astăzi. Saltul în timp, de la naţionalismul de mase la indiferenţa cetăţenească, ne provoacă palpitaţii. Cele patru dictaturi, începând din 1938, au provocat picajul continuu al sentimentului naţional al românilor, contrar voinţei liderilor lor. Aşa am ajuns ca naţionalismul să nu mai fie unul dintre „stâlpii societăţii“, după modelul interbelic. Ne-am obişnuit să ne vedem în mai puţine lumini şi mai multe umbre, noi pe noi înşine. Ne-am pierdut spiritul de care orice om trebuie să fie animat, la maturitate, ca de un dar divin primit la naştere: apartenenţa la o naţiune. Ne-am pierdut încrederea în rolul de matrice socială a naţiunii.
Consumăm cu mare apetit autodenigrarea masochistă, din care, evident, ieşim mereu înfrânţi. Paradoxal, însă, suntem lesne cuceriţi de răbufniri orgolios-naţionaliste, dacă alţii ne critică pentru felul în care unii de-ai noştri se comportă în ţările lor. Dar marea noastră problemă este că nu ne mai simţim în stare să facem ordine în propria noastră casă. Şi asta pentru că ne grăbim să preluăm modele de la alţii, dar nu pe cele ce pot provoca schimbările sociale pe care ni le dorim cu ardoare. În acest caz, „etica convingerii (că nu mai putem schimba nimic) bate etica responsabilităţii (în găsirea soluţiilor de schimbare)“, cum îmi spunea, zilele trecute, un prieten mult mai tânăr şi bun cunoscător al acestui subiect.
Cred că România va depăşi doar cu mari sforţări şi sacrificii perioada de adaptare la valorile societăţii liberale şi democraţiei reprezentative. Oricum, aşa ceva se va întâmpla numai dacă cetăţeanul român se va simţi bine în casa lui naţională (sau, dacă vreţi, se va simţi protejat de statul ordinii de drept, pe care, de fapt, îl subvenţionează). Una dintre cheile casei poate fi găsită (şi) în sentimentul pe care îl inspiră Ziua Naţională. Este ca şi când am căuta răspunsul sincer la întrebarea: de ce îi admirăm pe americani, nemţi sau francezi, pentru bucuria în care trăiesc zilele lor naţionale, dar când e vorba de ziua noastră ne facem că plouă? Pentru că ultimele trei generaţii la rând au avut trei asemenea sărbători?...
