Adrian Păunescu, activistul public

Adrian Păunescu s-a despărţit de lumea asta regizând un spectacol de dincolo de moarte, în stilul cenaclului de altădată. De fapt, multe l-au înconjurat în jurul catafalcului, dând impresia despărţirii de unul din cei mai mari oameni de stat ai istoriei noastre moderne, şi amintirea lui ca activist cultural şi jurnalist comunist, şi creaţia poetică, şi implicarea în politica ultimilor 20 de ani. Bineînţeles, spectacolul de lacrimi şi folk nu se putea organiza fără contribuţia televiziunilor specializate în întreţinerea derutei generale în mase. Dacă tot a iubit poetul Maramureşul, mai bine s-ar fi apelat la urmaşii lui Stan Ioan Pătraş, ţăranul care a ştiut cu un autentic simţ versificator să ne înveţe că despărţirea de viaţă nu e atât un prilej de jale, cât mai ales de bilanţ – pe care, dacă îl fac cu umor, cu atât mai mult le va folosi urmaşilor. Şi care ar fi bilanţul prezenţei lui Păunescu în spaţiul public al ultimilor 45 de ani?

 

În buna tradiţie a spectacolelor populare înflăcărate, moartea lui Adrian Păunescu a înfierbântat spiritele nostalgice după comunism. Acel comunism care reuşeşte şi astăzi să smintească minţile multor români, făcându-i să creadă că a fost o dictatură binefăcătoare. Cenaclul la gura gropii bardului de la Bîrca, din cimitirul Belu, a fost o nouă probă (la scară redusă) de românism 100%. Stai şi te întrebi, dacă Ceauşescu ar fi supravieţuit înscenării revoluţionare din 1989, în cât timp românii l-ar fi ales preşedinte? Despărţirea de Păunescu a fost o dovadă (ultima?) de care mai aveam nevoie să înţelegem cât de greu se despart foştii tovarăşi de trecutul comunist. Mai ales dacă sunt încurajaţi de tovarăşi sus-puşi, aflaţi, sub acoperire, în toate mediile publice.

În perioada comunistă, apariţia publică a lui Adrian Păunescu s-a înscris perfect în meseria de activist. Autodeclarat mare iubitor de neam, a făcut bine unora (cu poezia, folkul, jurnalistica sau influenţa politică), dar nu a schimbat nimic social. Din această perspectivă, după 1989, s-a comportat tot ca un activist perfect de modă veche, unul dintre cei care n-au (avut) nimic a-şi reproşa moralmente sau legat de relaţia cu partidul. Ba, din contră, susţin şi astăzi că nu şi-au făcut decât datoria, că s-ar fi găsit destui să le ia locul, dacă i-ar fi lovit un puseu de conştiinţă. Activismul comunist al lui Păunescu a fost ascuns de cortina nevăzută a unor „întâmplări” pretins libere de prejudecăţile cenzurii comuniste – în fond, nişte întreprinderi mascat-propagandistice. Ele au ţinut 12 ani datorită activiştilor adevăraţi, cu putere, care se lăudau cu prietenia lui, până la tragicul eveniment de la Ploieşti. Pentru ei, pelerinajul cenaclist păunescian prin România însemna act de cultură. Nu conta, însă, decât satisfacţia de a-i prosti pe tineri că sunt liberi, că-şi pot manifesta public iubirea de folk – popor / stil muzical. Dar iubirea lui Păunescu a fost, între 1973-1985, Ceauşescu. El, singur, a avut puterea de a-i slăbi zgarda noului val de libertinaj muzical, în plină dictatura ideologică. N-am auzit, însă, în epocă, pe nimeni venind de la cenaclul Flacăra fredonând o melodie „slăvind conducătorul”…

 

Moştenirea lui Păunescu, omul public, va rămâne deruta populară privind înţelesul libertăţii. Cum adică: liber, în dictatură? Cei care nu văd în activismul său la vedere o contribuţie substanţială la această derută socială - cu care dictatura comunistă i-a învins pe români, o jumătate de veac -, au dorit zi de doliu naţional la moartea poetului. Semn că sunt destui cei care vor ca moştenirea lui Păunescu, activistul public, să dea roade în continuare.