Ministerul aberaţiilor interne

Nu există, şi nu va exista, o curte de justiţie, fie ea constituţională sau supremă, care să poată spăla România de ruşinea cu care a murdărit-o propriul ei MAI, în ziua de 2 august. La nici 24 de ore de la asumarea listelor electorale, în baza cărora au fost organizate alegerile locale şi referendumul, acelaşi MAI s-a dezis de respectivele liste. Urmarea acestei diversiuni derizorii a fost amânarea unui verdict ce ar fi trebuit să scoată România dintr-o criză politică profundă şi de lungă durată. Ministerul administraţiei şi internelor s-a dovedit a fi ministerul aberaţiilor interne: emblemă a României, după cinci ani de la integrarea în Uniunea Europeană. Acest minister, în nici 24 de ore, a dat ceasul integrării înapoi. El nu are nimic în comun cu ideea de stat european din veacul al XXI-lea. Aşezat pe fundamentul vechii administraţii ceauşiste, MAI este moştenirea cea mai apropiată de statul comunist. MAI este monumentul „Ion Iliescu” al Guvernului României. Nimic din ce s-a întâmplat în ultimii 22 de ani n-a reuşit să-l schimbe, în gândire şi mod de exprimare. Rând pe rând, guvernele s-au perindat prin Palatul Victoria, dar „Ion Iliescu” a rămas încremenit în proiectul său original. O adevărată redută a vechiului regim, în calea integrării europene a României.

Întrebarea este: de ce nu s-a legat nimeni de „Ion Iliescu”? Cum de administrarea treburilor publice interne ale acestei ţări a rămas în urma tuturor politicilor de integrare europeană? Răspunsul poate avea mai multe variante. Una ar fi că statul asigură pentru mulţi oameni venituri apreciabile, fără a avea mari pretenţii de la ei. Altă variantă este că statul a fost şi a rămas vaca grasă de muls de cei care îşi doresc poziţii publice, pentru că nu sunt în stare de altceva. Şi o altă variantă poate fi că asta şi-au dorit armatele de sceptici şi nostalgici după vechiul regim. Pentru aceşti oameni atraşi de impresionantul monument, democraţia, integrarea în UE şi NATO n-au fost decât subiecte de fapte diverse. „Ion Iliescu” s-a dovedit bun şi darnic pentru că nu a fost supărat cu reforme sau cu idei europene. La poalele lui şi-au găsit adăpost cei care l-au sprijinit din interese ce n-au avut de-a face cu mersul ţării spre Europa.

„Ion Iliescu” i-a chemat la el pe toţi cei obosiţi de schimbări şi flămânzi de zile eliberate de riscuri. Este şi acesta un motiv pentru care, la noi, bătălia politică este încă o formă de manifestare a adversităţilor interpersonale, nu a disputelor pe politici publice necesare integrării. Intoleranţa faţă de adversarii de idei este boală naţională. Administrarea treburilor publice nu a trecut de bolile copilăriei unei democraţii. Listele electorale s-au stabilit şi se stabilesc după ambiţii şi interese, nu după realizări şi calităţi individuale, convingeri şi cultură politice. Jocurile politice sunt manipulări publice, acoperite formal de interesele locale sau naţionale. Marile ţinte ale tranziţiei de la totalitarism la democraţie sunt, în continuare, subiecte numai pentru „analişti”, mai puţin pentru politici publice realiste. Deşi suntem cetăţeni ai UE, obiceiurile şi comportamentele publice ale MAI sunt identice cu ale democraţiei socialiste: vorbe multe, puţine schimbări sănătoase.

Ministerul aberaţiilor interne este ultima redută comunistă din România Acest „Ion Iliescu” al guvernului român va rezista până când poporul se va convinge că nu poate conta pe el aşa cum arată astăzi. Diversiunea pe care a regizat-o în 2-3 august este dovada cea mai clară. Sau până când însăşi Uniunea Europeană va decide că „Ion Iliescu” nu poate administra treburile publice la marginile sale cele mai mişcătoare. Poate abia atunci România va fi eliberată de „Ion Iliescu” şi va adopta politici publice interne similare celor europene. Altfel va alege să rămână, în eternitate, victima propriilor ei aberaţii interne.