Referendumul, testul maturităţii populare

În democraţie, „întoarcerea la popor” poate fi soluţia ideală pentru adoptarea, în situaţii excepţionale, a unei măsuri importante pentru societate. Peste puţin timp, democraţia noastră se va manifesta direct, nu pentru a lua o astfel de măsură, ci pentru a hotărî dacă preşedintele ei, (re)ales în 2009, poate rămâne sau nu în funcţie până la terminarea mandatului, în 2014. Suntem o democraţie cu o clasă politică în formare, ceea ce îi dă o notă aparte, cu manifestări uneori atipice faţă de democraţiile europene consolidate. De regulă, în Occident, o criză politică, atunci când are la origini viziuni diferite, între putere şi opoziţie, asupra uneia sau mai multor probleme social-economice, poate duce la alegeri anticipate. Iar la referendum se ajunge doar când poporul trebuie că aleagă o direcţie sau alta pentru viitorul său. Aşadar, acolo unde democraţia are o vârstă trecută de majorat „întoarcerea la popor” nu este o soluţie pentru a-i împăca pe politicieni. La noi, din cauza întârzierii maturizării democraţiei, lucrurile par scăpate de sub controlul regulilor consacrate în societăţile conduse prin voinţa populară. Puterea şi opoziţia se duşmănesc aprig, de respect reciproc nici nu poate fi vorba, iar poporul cunoaşte mersul politicii mai mult de la televizor, decât din parlament. De aceea, părerile poporului depind de cine îi vorbeşte seară de seară, pe micile ecrane. Nu este de mirare că majoritatea populaţiei cu drept de vot este departe de standardele minime de cultură şi educaţie specifice democraţiei moderne. Iată de ce, în cazul nostru, „întoarcerea la popor” este pusă în practică inadecvat şi nici nu presupune garanţia alegerii fericite a unei soluţii de viitor.

Şi totuşi, avem o Constituţie. Lege fundamentală, cum se spune. În practică, însă, se întâmplă să nu rezolve crizele politice dâmboviţene. Mai exact slaba prestaţie a clasei politice. Constituţia noastră nu a creat un arbitru pentru aceste crize, aşa cum a fost Regele Carol I. În plus, depăşirea tensiunilor politice ţine şi de educaţie, de cultura generală şi spirituală. N-am atins însă acest prag cu clasa noastră politică. Constituţia prevede şi măsura extremă de demitere a preşedintelui ţării, prin referendum popular. Evident, dacă preşedintele s-a situat cumva contrar unora din prevederile legii supreme, lucru semnalat Curţii Constituţionale de Parlament, prin procedura suspendării preşedintelui. Ei bine, în aceste zile, pentru a doua oară, după cinci ani, avem un preşedinte suspendat de aproape aceeaşi majoritate parlamentară din 2007, în aşteptarea referendumului popular. Altfel spus, în loc să fie rezolvată criza din clasa politică, vom organiza, pe aprox. 100 milioane lei, un nou referendum pe „capul” preşedintelui. Şi tot fără dovezi că Traian Băsescu şi-a încălcat sau depăşit prerogativele constituţionale. Prin urmare, un referendum contrar literei şi spiritului constituţionale.

Criza politică din România nu poate fi înţeleasă de undeva din afara ţării. Trebuie să trăieşti pe plaiurile mioritice, ca să ştii cât de cât despre ce e vorba. Dar cum am ajuns aici? În condiţiile în care clasa politică declară că, în ultimii trei ani, a făcut tot ce a crezut că e mai bine pentru ţară: fosta putere (PDL), că a salvat ţara de un dezastru provocat de criza globală, iar fosta opoziţie, şi actuală putere (USL), după asedierea fostei puteri fără întrerupere, că a salvat ţara de guvernarea PDL. Să zicem că, într-un fel sau altul, fiecare are dreptate. Dar de ce referendum, când soluţia ideală ar fi fost organizarea alegerilor anticipate? Mai ales că, repet, nu s-a dovedit că preşedintele a încălcat Constituţia, singura situaţie în care poate fi suspendat de Parlament, apoi demis de popor. De aici încolo, analiza devine speculativă. Şi ne întoarcem la căderea guvernului coaliţiei conduse de PDL. Care este deosebirea dintre trădarea guvernului PCR, în 1989, de către membri ai activului său de frunte şi ai securităţii ceauşiste, şi trădarea guvernului PDL, în 2012, de către o parte însemnată a activului său parlamentar şi de toţi partenerii săi din coaliţia de guvernare? Nici una. Asemănarea nu este întâmplătoare cu ’89. La fel şi cu situaţia din 2000, când preşedintele de-atunci, Emil Constantinescu, a recunoscut sec: „M-au învins!” Cine? Nu ne-a spus. Doar bănuim. Mai mult ca sigur, lăsaţi liberi de orice răspundere, activiştii şi securiştii comunişti intraţi în politică după ’89, sau urmaşii lor, sub acoperire parlamentară, l-au învins pe Constantinescu, în mandatul 1996-2000, au trimis PDL în opoziţie, după 12 ani, şi de două ori pe preşedintele Traian Băsescu la referendumul popular. Ţinta lor: adjudecarea controlului asupra democraţiei româneşti. La prima rundă, preşedintele a câştigat. La a doua, nu se ştie ce se va întâmpla. Dacă şi de data asta Traian Băsescu va avea câştig de cauză, mai avem o şansă ca democraţia să nu-şi piardă şi bruma de respect pe care o mai are din partea populaţiei şi străinătăţii. Numai aşa nu se va instala practica schimbării şefului de stat de majorităţi de conjunctură, fără motivaţii constituţionale. Dacă va fi demis (după reguli schimbate de USL, odată cu toate mişcările în forţă, împotriva instituţiilor statului, în cel trei zile negre, de săptămâna trecută), va însemna implicit legitimarea actualei puteri, ajunsă putere nu pe căi legitime, ci prin trădarea politicienilor parlamentari.

Ştiu că poporul e supărat pe Traian Băsescu pentru că, zice poporul, i-a „tăiat” veniturile. Supărarea asta are motivaţiile ei realiste dar şi induse de USL, care a făcut din ea principala armă de atac public asupra PDL, de parcă n-ar şti în ce condiţii a fost decisă „tăierea” veniturilor. Preşedintele Băsescu şi-a asumat responsabilitatea anunţării măsurii, în locul premierului de-atunci, Emil Boc, din raţiuni pe care nu le văd legate de raţiuni de stat. În opinia mea, a fost o greşeală politică, ce trebuia sancţionată politic – dacă ar mai fi avut dreptul la un mandat. Evident, preşedintele nu putea prelua şi răspunderea aplicării măsurii, rămasă în sarcina guvernului Boc. Care guvern nu s-a priceput să convingă cetăţenii de ce trebuiau micşorate veniturile. Acum, însă, gestul camaraderesc, din 2010, se întoarce împotriva lui Traian Băsescu. Speculat la maximum de USL, după modelul în care a făcut-o în alegerile locale din iunie, împotriva PDL. Cu nemulţumirea populară, USL doreşte să radă urmele guvernării PDL-iste. Curat democraţie! Iată cum cearta politicienilor şi graba noii puteri de a pune sub controlul său râul, ramul, aruncă pe umerii poporului responsabilitatea  unei hotărâri extrem de grave.

Eventuala demitere a preşedintelui – punctul final al „războiului fulger” de săptămâna trecută, regizat de duşmanii ireconciliabili ai lui Băsescu – va arunca asupra poporului osânda compromiterii propriei sale judecăţi şi a continuării mersului împiedicat al democraţiei româneşti. Imoralitatea USL, care a forţat neconstituţional referendumul, se va răsfrânge asupra „întoarcerii la popor”, aceasta pierzându-şi creditul de încredere, pe măsura responsabilităţii democratice cerută de civilizaţia actuală. Pentru România de azi şi de mâine, mai presus de soarta unui mandat de preşedinte, referendumul va însemna un test al maturităţii populare.