Vorba lui Brucan

Problema noastră este că astăzi trece, iar mâine România se va trezi la fel. Şi tot aşa, încă vreo 20 de ani. Până la venirea unei generaţii ce va fi în stare, de la vlădică la opincă, să nască lideri cu vocaţie, moralmente responsabili faţă de societate şi naţiune. După cum s-au des­fă­şurat ostilităţile campaniei electorale pen­tru alegerile locale de la 10 iunie, cred că nu greşesc afirmând că „oracolul de la Dămăroaia“ a fost prea optimist.

Au trecut 20 de ani de la primele alegeri lo­cale. Pentru fiecare comunitate din struc­turile administraţiei publice de pe întinsul teritoriului României s-a împlinit, deci, ter­menul dat, la începutul anilor ’90, de Silviu Brucan, pentru „a învăţa de­moc­ra­ţia“. Dar dacă s-a îndeplinit sau nu „vor­ba lui Brucan“ este dificil de aflat. Va­rianta scurtă de răspuns este ca-n ban­curile cu olteni: „Nu prea“. Varianta lungă ar fi: „După 20 de ani, românii văd mai degrabă părţile negative şi riscurile de­mocraţiei decât obligaţiile lor civice în existenţa comunităţilor din care fac par­te“. În orice caz, după cum s-au des­fă­şurat ostilităţile campaniei electorale pen­tru alegerile locale de la 10 iunie, cred că nu greşesc afirmând că „oracolul de la Dămăroaia“ a fost prea optimist.

Această campanie nu s-a de­osebit, în esenţă, de cam­paniile trecute. Nu s-a simţit saltul la „ţară membră a UE“: a fost o campanie superpolitizată, ofer­tele electorale au fost, în general, lipsite de suflul dorinţei de schimbare, în spiritul director al momentului istoric prezent. În schimb, s-a simţit vântul rece al res­ta­u­raţiei populismului fesenist, ce începuse să bată încă din momentul preluării pu­te­rii de către USL, de la un PDL făcut gro­ggy de guvernarea anticriză. La fel ca FSN de altădată, Uniunea socialist-liberală a promovat o campanie pătimaşă, cu ură şi lozinci răzbunătoare. Manipularea USL-istă a maselor a fost haiducească: „Ei v-au luat..., Noi vă dăm înapoi“. Dar şi nu­mărul mare de partide şi candidaţi ne-a întors în 1992. După cei 20 de ani trecuţi de-atunci, clasa politică ar fi trebuit să fie animată de două, trei partide. Nu pot fi mai mult decât două, trei idei fun­da­mental diferite de a face politică, în ziua de astăzi! După cum nu pot fi mai mult de doi, trei lideri importanţi care să le re­prezinte convingător. Afişajele electorale au vorbit de la sine: pe lângă figurile cu­noscute de mulţi ani, au apărut puzderie de altele noi. În opinia mea, aici îşi spune cuvântul lipsa societăţii civile capabile să cearnă oameni, idei şi partide. Dar de un­de organizaţii civice credibile, capabile de aşa ceva (şi cu sprijinul justiţiei), într-o societate în care nici mass-media nu con­tribuie profesionist la maturizarea culturii politice în mase? Presa cancan-izată do­mină piaţa informaţională. Urmează cea care practică partizanatul politic, având ca efect manipularea maselor. Presa in­dependentă a fost şi a rămas fără influenţe majore în societate. Aşa am ajuns, în anul de graţie 2012, la 20 de ani de la primele alegeri locale, să avem o campanie în care „marele alegător“ a fost răsfăţat cu mesaje populiste şi atoateprotectoare. Doar în ca­zuri izolate au fost dezbătute politici locale de inspiraţie europeană, cu accente pe subsidiaritate şi descentralizare.

Au lipsit dezbaterile de idei pe măsura contextului naţional şi internaţional. Teoretic, alegerile viitorilor membri în forurile democratice locale sunt ocaziile cele mai bune pentru a „simţi“ pulsul maselor privind politica, în sens larg şi în interesul lor direct. Însă, de frica pierderii voturilor, partidele au vorbit în pro­mi­siuni electorale atrăgătoare, nu şi despre obiective locale legate de politici publice naţionale. Dar este o glumă proastă să mai crezi, astăzi, că „localele“ se limitează doar la curăţenia şi asfaltarea străzilor, reţele de apă-canal şi de transport în co­mun. Crizele lumii moderne sunt globale, începând cu cele mai mici comunităţi. Crizele n-au graniţe, nu ştiu să scrie şi nici să citească. Deci nu au limite de­terminate de criterii formale. Alegerile locale ar trebui să fie cel mai serios filtru al promovării de jos în sus a politicilor publice. Cine nu s-a convins, până acum, de exemplu, că accesarea fondurilor eu­ropene, atât de necesare „micilor“ in­te­rese comunitare, este legată nemijlocit nu doar de legile ţării, ci şi de potrivirea aces­tora cu mersul treburilor europene? Cum să alegi oameni care vor lucra în ad­ministraţia publică locală fără să ţii cont de aceste legături? De 20 de ani, societatea noastră s-a obişnuit să lase comunităţile să trăiască în spaţiul exclusiv al intereselor locale. Ştim însă că, la greu, aleşii dau din colţ în colţ, ba din cauza guvernului, ba a parlamentului, ba a „prevederilor eu­ro­pene“. De altfel, la capitolul integrării în UE, România (cu administraţia ei publică) este adormită şi nu dă semne de deş­teptare prea curând...

Nici această campanie nu a ajuns la inima „ţăranului român“, cea mai numeroasă şi ne­pre­gătită categorie socială de ale­gători. Ţăranul rămâne în con­tinuare figura emblematică a alegătorului român. Şi nu mă refer la crescătorul de animale şi cultivatorul câtorva arii sau hec­tare de pământ. Mă gândesc la locuitorii satelor care se încăpăţânează să nu de­pă­şească nivelul de înţelegere şi mentalitatea ţăranului dintotdeauna. Cu păreri în­cre­menite de generaţii despre partide („se ceartă, doar, pentru putere“) şi alimentate de rateurile şi prestaţiile slabe ale po­liticienilor de astăzi, dar şi prin tehnici tradiţionale de manipulare, ţăranul ale­gător nu crede decât în puterea ex­pe­rienţei proprii ori moştenite. Dacă cineva încearcă să-i dea alte orientări, ascultă cu capul plecat, privind pieziş spre inter­lo­cutor. Nu contrazice. Cel mult citează idei „auzite la televizor“. Pentru el, politica e un fel de distracţie pentru domni. El nu are timp de aşa ceva, pentru că nu-i în­ţelege rostul. Politica? Deşertăciunea de­şertăciunilor! Vorbeşte de venirea eu­ro­pe­nilor de parcă i-ar ocupa ţara. Nu are încredere (putea fi altfel?) în conducătorii europeni, dar nici cu ai lui nu se laudă. Mai nou, este derutat şi de preoţi. Şi cum n-ar fi? Intraţi în politică, preoţii au ales să lucreze la doi stăpâni. Astfel, rămas între timpuri, băgat în seamă doar în hărmălaia tradiţionalelor campanii elec­torale, alegătorul nostru de la ţară este unul dintre principalii contributori la nerealizarea faimoasei profeţii a „vorbei lui Brucan“.

Problema noastră este că astăzi trece, iar mâine România se va trezi la fel. Şi tot aşa, încă vreo 20 de ani. Până la venirea unei generaţii ce va fi în stare, de la vlă­dică la opincă, să nască lideri cu vo­caţie, moralmente responsabili faţă de societate şi naţiune. //