Un experiment social cu final deschis

Butada potrivit careia democratia liberala ne apare ca fiind cel mai prost sistem de guvernare daca evaluarea face abstractie de performanta celorlalte sisteme alternative este bine cunoscuta. Ce se intampla insa cand democratia liberala devine resursa si instrumentul geostrategic de ultim resort al unei civilizatii si cand toate sperantele sunt puse in forta de a schimba lumea a acestui relativ imperfect aranjament politic? Confruntati cu provocarea declinului demografic, in plina defensiva ideologica si in profunda confuzie cu privire la rolul civilizatiei lor in istorie si geopolitica, liderii natiunilor occidentale par a face apel la ideea promovarii “democratizarii” in lume, in speranta ca aceasta va aduce, daca nu o solutie pe termen lung, cel putin un respiro de cateva decenii. Suntem martorii unei situatii fara precedent istoric, in care sunt aruncate in lupta forte militare, diplomatice si economice de impresionante magnitudini pentru a impune democratia asupra unei parti a lumii despre care nu este sigur cat de mult o doreste sau o intelege. Pusi in fata a ceea ce, pe culoarele Comisiei Europene, este numit in soapta “sfarsitul unei epoci” si “noua mare invazie a popoarelor non-occidentale”, un larg segment al liderilor Vestului se agata de speranta ca, daca trendul eclipsarii Occidentului de catre aceste popoare nu mai poate fi oprit, cel putin mai putem inca transmite viitorilor stapani ai lumii valorile si principiile de organizare institutionala a libertatii, inainte ca civilizatia occidentala sa fie inghitita de o maree demografica si sociala globala.
Speranta occidentalilor de crea un spatiu international de convietuire in parametrii democratici nu mai este atat de mult reflectarea unui impuls ideologic-umanitar, ci tot mai pregnant un reflex de autoprotectie al unei viitoare minoritati globale. Argumentele folosite au mai multe aspecte. Primul aspect vizeaza dinamica occidentala: daca influxul emigrantilor spre Occident este inevitabil, atunci acestia ar trebui educati in spirit liberal-democratic si naturalizati pentru a nu pune in pericol institutiile locale prin atitudinile lor. Al doilea aspect vizeaza dinamica globala: daca sunt incurajati sa-si democratizeze tarile de origine si daca au libertate si prosperitate acasa, poate nu vor emigra deloc. Dar in forma sa extrema si “de culise”, argumentul recunoaste deschis ca, daca “demografia este destin” si noile populatii in expansiune vor ajunge mai devreme sau mai tarziu sa domine lumea, ar trebui sa facem tot ce putem ca acestea sa invete sa o conduca folosind institutiile si principiile ce pot asigura un minim de libertate politica si personala. Pe scurt, in lipsa unor alternative acceptabile, cel mai mic numitor comun al setului de optiuni geostrategice occidentale, si anume democratizarea, inteleasa de obicei ca alegeri libere, a ajuns panaceu si solutie ultima.
Evolutiile recente incep insa sa erodeze credinta in virtutile de panaceu geopolitic ale democratiei. Pe zi ce trece, aceasta pare tot mai incapabila sa duca de una singura sarcinile ce i-au fost asezate pe umeri, iar credinta pusa in ea se releva tot mai mult ca o implicatie optimista a unei dorinte luata drept realitate. Prapastia culturala si atitudinala intre Vest si lumea musulmana pusa in lumina de criza caricaturilor, alegerile libere ce au adus miscarea Hamas la putere in Palestina, rezilienta realitatilor tribale in Irak, eterna ezitare a Rusiei fata de democratie, criza marilor democratii europene in fata valului de emigranti, cresterea super-puterii nedemocratice a Chinei, tribulatiile democratiei venezuelene, toate acestea si altele asemenea ridica semne de intrebare cu privire la capacitatile si eficienta instrumentului de la care toti asteapta izbavirea. Cu cat semnele de intrebare devin mai presante, cu atat confuzia creste. In acelasi timp se face tot mai pregnant simtit inceputul unei schimbari de perceptie nu numai in lumea liderilor politici, ci si intre liderii miscarilor de idei occidentale. Senzatia ca ne aflam in preajma unui punct critic in schimbarea climatului intelectual pluteste in aer.

Contradictii, incoerente si oportunism

Dimensiunea confuziei ce marcheaza acest moment de reasezare a perceptiilor si ideilor este excelent exemplificata de inversarea intre stanga si dreapta americana a atitudinii fata de democratizare ca politica globala. Pana de curand, intelectualitatea de stanga acuza dreapta ca obliga statele lumii sa adopte institutiile occidentale  in speta ale pietii  sau ca o face fara sa tina cont de contextul local, istoria tarilor respective, costuri sociale etc. In schimb, clamau ei, democratia este neglijata: intre piata si democratie, democratia trebuie sa primeze. Azi, o administratie de dreapta incearca sa faca exact aceasta: promoveaza institutiile democratice in lume. Si, stupoare, ele se dovedesc la fel de greu de introdus ca si cele ale pietei. Si, ca si in cazul pietei, intelectualii de stanga, cu mici exceptii, protesteaza si acuza. Numai ca, daca in cazul pietei era corect politic sa spui ca anumite culturi sau popoare nu trebuie sa instituie jocul pietei pentru ca sunt incompatibile cu el sau le face rau, in cazul democratiei, a prezenta lucrurile astfel creeaza ceva probleme. A spune ca anumite popoare sunt incapabile de democratie, ca democratia e ceva prea avansat pentru ele sau ca le face rau are conotatii eurocentrice, incorecte politic si chiar imorale.
Asa ca azi s-a ajuns la ciudata situatie a carei ironie nu trebuie sa ne scape. Din toata pleiada de intelectuali si politicieni de stanga ce pana mai ieri proferau “credinta in oameni” si jurau sa lupte pentru emanciparea lor, a ramas ca “un bigot inspirat de Biblie” precum George W. Bush sa actioneze in ipoteza ca “toti oamenii doresc libertatea pentru ca aceasta este in natura lor de la Dumnezeu”, ca arabii si musulmanii nu pot fi diferiti de restul oamenilor si ca democratizarea este necesara nu numai ca geostrategie, ci si ca act moral. Aceasta in vreme ce luminariile stangii incearca sa camufleze profunda incoerenta a pozitiei lor printr-o avalansa de sofisme. Rasturnarea de situatii ce pune dreapta in pozitia de a adopta (oportunist sau fortata de evenimente) o pozitie ce istoric apartinea retoricii stangii, in vreme ce stanga se trezeste chestionand in cea mai traditionala retorica eurocentrica posibilitatile altor civilizatii de a adopta democratia, nu este deci un spectacol lipsit de ironie.
Dar toata aceasta cacofonie si confuzie nu ar trebui sa fie surprinzatoare. Era de asteptat ca o multime de contradictii, incoerente si oportunism politic sa apara in momentul in care realitatea si practica sfideaza cu atata forta sistemele instituite de doctrina politica. Mai greu de perceput si imaginat este cat de profunda este aceasta turbulenta intelectuala. Iata de ce, in momentul in care privirile ni se intorc catre acel punct de reper moral si intelectual pe care il reprezinta ganditorii liberali clasici  reprezentantii si continuatorii unei traditii impecabile prin rectitudine morala, luciditate analitica, clarviziune si tenacitate in lupta pentru libertate, stim ca starea de spirit si pozitia lor este indicatorul ultim al evaluarii situatiei curente. Vorbim aici de patriarhii acelei traditii intelectuale care a creat o adevarata centura de siguranta pentru civilizatia occidentala in secolul XX, de oameni care, prin toata opera lor, au consolidat bastioane ale libertatii in lupta cu socialismele si totalitarismele secolului trecut. Este vorba despre ganditori carora democratia insasi li se parea uneori o camasa prea stramta pentru spiritul libertatii si care toata viata au incercat sa construiasca alternative institutionale care sa corespunda mai adecvat acestui spirit. Abia prin sondarea starii de spirit in teritoriul lor ne putem face o idee mai clara despre magnitudinea presiunilor curente in directia schimbarii climatului intelectual si despre ideile ce ne pot ghida pasii in aceasta tranzitie.

Reconsiderarea proiectului clasic liberal

O trecere in revista a registrului ganditorilor de mare statura ai dreptei clasice liberale ne conduce la doua observatii majore. Prima este o reconfirmare a legitimitatii ingrijorarii actuale. In momentul in care cineva precum James Buchanan, parinte al renasterii liberalismului clasic in secolul XX, laureat al Premiului Nobel in economie si un reper stelar al dreptei liberale americane, isi exprima public nelinistea cu privire la viabilitatea proiectului clasic liberal occidental, inseamna ca lucrurile au atins cu adevarat un punct critic. Obligati de evenimentele ultimilor ani sa traga linie sub 200 de ani de experiment liberal, acesti mari ganditori sunt pusi in situatia de a face din acest bilant un moment de reevaluare a chiar premiselor si obiectivelor marelui proiect pentru care au pledat toata viata.
Intr-o serie de prelegeri recente tinute la George Mason University, Buchanan a dat frisoane audientei venite sa-l asculte pe cel considerat de multi cel mai important liberal clasic in viata, cand s-a lansat intr-o serie de interogatii retorice prin care ridica problema daca nu cumva “intregul proiect al modernitatii si modul in care noi, liberalii, l-am gandit nu este cumva un esec” si daca nu cumva nu trebuie “sa reconsideram din temelie intregul experiment liberal-iluminist de constructie institutionala in care ne-am angajat in ultimii 200 de ani”. Poate, spune Buchanan, noi, liberalii clasici, am apreciat gresit ca prin natura lor oamenii doresc libertatea. Poate ca universalismul strategiei noastre, de a construi institutii pornind invariabil de la aceasta premisa, este gresit orientat. Poate, in realitate, oamenii au in majoritatea cazurilor inclinatia naturala de a dori sa fie tratati ca niste copii. Poate dependenta si o forma blanda de sclavie sunt o conditie mai apropiata conditiei umane decat independenta si povara responsabilitatii ce decurge din aceasta. Timp de 200 de ani am sustinut ca aceste inclinatii spre comoditate si servitudine sunt un reziduu istoric si ca, pe masura ce lumina cunoasterii si glasul emanciparii se vor face simtite in gandirea si practica politica, aceste reziduuri vor fi eliminate. Azi insa vedem cum asteptarile ne sunt infirmate mai mult decat am fi anticipat.
Semnificatia provocarii lui Buchanan este greu de exagerat, nu pentru ca temele enuntate de el ar fi cu totul noi, ci tocmai pentru ca sunt formulate de catre unul dintre cei mai ardenti sustinatori ai experimentului occidental. Realitatea este ca, din marii liberali clasici ai vechii generatii ramasi in viata, doar economistul Milton Friedman nu s-a manifestat in sensul reevaluarii si isi pastreaza acelasi optimism ofensiv cu privire la natura umana si posibilitatea unui liberalism global. Buchanan a mai formulat intrebarile respective si in trecut, dar abia acum, cand evolutiile din jur par a da un sens de urgenta acestor intrebari, publicul pare sa rezoneze la ele pentru prima data. Vincent Ostrom a scris inca din anii ‘90 despre “cadrele si limitele religioase si civilizationale ale liberalismului si democratiei” si a vorbit intotdeauna despre liberalism si democratie ca despre “un experiment social cu final deschis”. Iar Gordon Tullock, alaturi de Buchanan si Ostrom, cel de-al treilea fondator in viata al scolii “Public Choice” (scoala ce a relansat in anii ‘60 liberalismul clasic in gandirea politica a secolului XX), a avut rezerve intotdeauna cu privire la democratie si a fost sceptic cu privire la exportul liberalismului in alte culturi. Nu vorbim aici deci despre neoconservatori, paleoconservatori, stangisti nihilisti sau antioccidentali, ci despre stalpii liberalismului clasic actual.
In perspectiva liberalilor clasici, proiectul occidental modern, culminand in experimentul american, propune umanitatii o ordine sociala bazata pe libertate si responsabilitate individuala. El construieste un sistem de reguli in jurul acestor doua principii si incearca sa institutionalizeze comportamente si atitudini care reproduc si extind domeniul lor. Alegerile libere, democratice sunt numai un element (de multe ori chestionabil daca e luat separat) din acest set complex si sofisticat de reguli economice, politice si sociale, dezvoltat de occidentali. Or, spun ei, observam ca setul acestor reguli intampina dificultati neasteptate in a se autoreproduce, consolida si extinde. Teama pe care acesti ganditori o impart cu liderii politici occidentali este ca, daca lucrurile stau astfel, totul nu mai este decat o chestiune de timp pana la criza acuta. Dupa ce a rezistat la doua socuri majore in secolul XX,  national-socialismul si comunismul, Occidentul pare sa-si fi pierdut busola si suflul. Relansarea liberalismului clasic ca doctrina si proiect politic si readaptarea strategiei sustinerii sferei libertatii la noile circumstante devin o necesitate urgenta.

“The West is Best”

Cea de a doua observatie este mai optimista. Actualele dificultati nu inseamna in nici un caz ca trebuie renuntat la cauza libertatii sau ca lupta este abandonata. Chiar daca invatam ca spiritul libertatii s-ar putea sa nu fie un reflex natural si ca, in anumite privinte, ordinea sociala a libertatii nu este o ordine asa spontana cum credeam ca am citit in Hayek, aceasta nu inseamna renuntarea la proiect. Din contra. Ultimii 200 de ani ne-au aratat ca se poate. Dar, in acelasi timp, ultimii cinci ani ne-au aratat cat de speciala, unica si fragila este realizarea istorica a civilizatiei occidentale. Ce efort imens, politic, social, educational si institutional este necesar pentru a pregati, crea si mentine vii conditiile intelectuale si institutionale ce fac posibil ca oamenii sa traiasca in libertate.
Daca avem in vedere ca acest efort este, in ultima instanta, expresia unor idei si principii de actiune, intelegem de ce traditia liberala clasica este acum mai importanta ca niciodata pentru civilizatia occidentala. Asa intelegem mai bine de ce Vincent Ostrom incearca sa inspire cautarea in traditia islamica a unor modalitati de a injecta cel putin cateva dintre principiile liberalismului clasic. Sau faptul ca, in vreme ce elita new-yorkeza a si inceput sa-si inconjoare copiii de bone chineze pentru a-i invata limba si obiceiurile, Ostrom s-a inconjurat de studenti chinezi pe care ii incurajeaza sa identifice in confucianism acele elemente prin care sa poata deschide poarta pentru introducerea in universul chinez a ideilor liberale clasice. In mod similar, intelegem mai bine obsesia ce l-a insotit pe Tullock toata viata si l-a motivat in a pune in discutie fundamentele cele mai profunde ale democratiei si in a incerca sa gaseasca alternative institutionale la ea, mai potrivite diversitatii si complexitatii societatilor umane. O obsesie pentru care a fost catalogat de atatea ori drept reactionar si ostracizat ca agent al incorectitudinii politice.
Dar, dincolo de acest continuu efort intelectual de educare si imaginatie institutionala, liberalismul clasic ramane mai presus de toate o atitudine. Iar aceasta a fost perfect ilustrata de James Buchanan in cursul mai sus pomenitei conferinte de la George Mason University. Raspunzand unei provocari adresate din sala, Buchanan, la cei peste 80 de ani ai sai, a devenit brusc taios: este timpul sa renuntam la mitul evident fals ca toate culturile si civilizatiile sunt egale. Ca occidentali, este timpul sa ne recastigam increderea de sine. Ideea ca toate culturile sunt egale ne va duce la ruina. Este timpul sa recunoastem ca Occidentul este superior. Iar daca azi afirmarea valorilor si principiilor a ajuns sa nu mai fie o chestiune de ratiune si dialog si se decade la starea primitiva in care totul trebuie decis prin lupta, atunci vom lupta. Si o vom face pana la capat, fara rezerve si fara complexe, pentru ca stim ca valorile noastre reprezinta tot ceea ce omenirea a dat mai bun.