De același autor
A început să se strecoare o idee bizară, cum că participanții la demonstrațiile Ocupați Wall Street ar fi însuflețiți de același ansamblu de norme și idealuri la care au subscris și participanții la demonstrația maraton din Piața Universității. În fond, avem de a face de o parte și de alta cu tineri care au ieșit în stradă pentru o viață mai bună. Amîndouă sunt mișcări anti-sistem și amîndouă au adoptat o formă de protest caracterizată prin ocupația de durată a unui perimetru urban vizibil. Dincolo de aceste aspecte comune, destul de superficiale, există și similitudini de substanță? Ar fi justificată încadrarea acestor mișcări într-o matrice comună?
Nu. Deosebirile sunt prea mari, iar în punctul cel mai important, al mesajului și simpatiilor politice, cele două manifestații se situează la poli opuși.
Piața Universității a fost definită de anticomunism, în reacție la ascensiunea politică a eșaloanelor doi și trei ale nomenclaturii comuniste în perioada imediat următoare revoluției din 1989. Sprijinul pentru punctul 8 al proclamației de la Timișoara – cererea ca niciun fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securităţii să nu aibă dreptul de a lucra în funcții publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive – a servit drept focar al protestului. În contrast, Ocupați Wall Street se definește în bună măsură, ostentativ și virulent, prin afirmarea crezului revoluționar comunist. “Jos comunismul” din primăvara lui 1990 și “Sus comunismul” din toamna lui 2011 uzează de același substantiv, dar în direcții contrare.
În retorica ocupanților apar frecvent referințe directe la “lupta de clasă”, “revoluție”, “eradicarea inegalității”, “răsturnarea” (de preferință violentă) a sistemului capitalist, asezonate cu imagistica de rigoare – portretele lui Che Guevarra, Marx, Lenin și Mao, împreună cu sigla secerei și ciocanului și pumnul ridicat amenințător, ilustrează tradiția de la care se revendică ideologia mișcării. În lista de sponsori, suporteri și simpatizanți ai Ocupației figurează Partidul Comunist din SUA, Partidul Socialist din SUA, Partidul Comunist Revoluţionar din SUA, Partidul pentru Socialism şi Eliberare, Internaţionala Socialistă, Uniunea Studenţilor Marxişti, Lumea Muncitorilor Industriali, Internaţionala Bolşevică, Organizaţia Calea Socialistă a Libertăţii, Hugo Chavez, guvernul din Coreea de Nord, Partidul Comunist Chinez.
“Mă numesc John Bachtell și vă aduc salutări și solidaritate din partea partidului comunist” – Ocupaţi Chicago, 15 octombrie. Ovaţii, primire călduroasă, urmate de un marș cot la cot – de solidaritate – cu detaşamentul de comuniști. Parcul Zuccotti din New York (locaţia Ocupaţiei mamă) i-a găzduit drept vorbitori pe teoreticienii comuniști Slavoj Zizek și Alex Callinicos. Callinicos, profesor de studii europene la Kings College din Londra, a încântat audiența cu mărturisirea “sunt un marxist” și, în bună tradiţie marxistă, a oferit o analiză de clasă a viitorului: violenţa poate fi evitată numai dacă “cei 1% vor accepta deciziile celor 99%”… dar asta nu se va întîmpla.
Ştiaţi că Ocupaţia din New York are ziar propriu? Se numeşte “The Occupied Wall Street Journal”, iar fondatorii sunt Jed Brandt şi Arun Gupta. Amîndoi fac parte din Brecht Forum, un “centru de educaţie şi cultură” din New York înfiinţat în 1975 de un grup de intelectuali marxişti. Un moment deosebit în activitatea forumului a fost sărbătorirea, în 1998, a unui secol şi jumătate de la publicarea lucrării Manifest der Kommunistischen Partei de către venerabilul Karl Marx – programul activităţilor acestei conferinţe comemorative este arhivat online (garantat o lectură scurtă şi instructivă). Jed Brandt în 2010, cu ocazia unor discuţii organizate la Brecht Forum: “Trebuie să sprijinim năruirea acest guvern, trebuie să contribuim la distrugerea acestui sistem, iar acestea necesită creşterea alienării pe care o simt clasa muncitoare şi populaţia oprimată. Schimbarea în această ţară va avea loc prin distrugerea a ceea ce numim Statele Unite ale Americii şi nu o vom realiza noi. Ea are loc deoarece mari forţe centripetale acţionează de sine stătător”. Supliment cu Jed Brandt: pumnii strânşi pentru maoiştii din Nepal, o corespondenţă din Katmandu despre confruntarea dintre guvern şi comuniştii nepalezi. Arun Gupta conduce situl şi ziarul The Indypendent, publicaţie new-yorkeză radicală şi dedicată “justiţiei sociale” (reţeta obişnuită a marxismului prin învăluire); în iulie a participat la conferinţa Socialism 2011 – Revoluţie în aer, unde peste o mie de lectori invitaţi şi simpli participanţi s-au strâns timp de câteva zile pentru ascuţirea conştiinţelor şi schimbarea paradigmelor, în seminarii ca “Teoria lui Trotsky a revoluţiei permanente”, “Marxism şi viitoarea societate socialistă”, sau emancipantul “Locul femeii este în revoluţie: lupta de clasă şi eliberarea femeii” (încercaţi de curiozitate o căutare a expresiei “marx” pe pagina care listează programul complet).
Ştiţi că Ocupaţia nu are conducători? Se formează spontan, ca ciupercile după ploaie: cîteva picături de democraţie 100% îi emană pe cei 99%, într-o stare de impecabilă egalitate. Sigur că ştiţi, doar e linia oficială de partid preluată silitor de presă. Un astfel de protestatar spontan şi fără vreun rol anume este Lisa Fithian, agitator de profesie cu o lungă carieră de organizator şi co-ordonator de proteste violente. S-a înfiinţat de la început în parcul Zuccotti, dar într-un interviu luat la faţa locului de postul tv local NY1 a fost prezentată drept un cetăţean oarecare, neafiliat la vreo organizaţie, îngrijorat de băncile şi corporaţiile care distrug SUA. Reporteriţa preia pe nemestecate afirmaţia că demonstraţia ar fi “un eveniment rezultat din efortul a numeroşi oameni care s-au strâns în jurul aceluiaşi mesaj” şi omite să menţioneze că Lisa Fithian nu domiciliază în New York, ci în Austin, Texas, sau că interlocutoarea este de fapt solid afiliată şi intens versată în arta “organizării comunitare”. Spicuiri din CV-ul Lisei: în anii 1980 a organizat proteste împotriva ajutorului american acordat forţelor anticomuniste din Nicaragua şi a servit drept co-ordonator naţional al unei largi demonstraţii cu scopul de a impune închiderea sediului central al CIA din Langley, Virginia; să nu uităm nici de organizarea a numeroase demonstraţii de sprijin pentru intifada palestiniană din 1987; în anii 1990 a intrat în mişcarea sindicală prin intermediul Institutului Organizatoric al AFL-CIO (federaţia americană a sindicatelor publice) şi s-a remarcat prin organizarea a sute de proteste în diverse industrii, specialitatea ei constând în antrenarea protestatarilor în tehnici de provocare a poliţiei şi de utilizare a violenţei pentru escaladarea rapidă a conflictelor de stradă; în 1999 a fost unul dintre organizatorii cheie ai demonstraţiilor antiglobalizare din Seattle, al căror efect de haos planificat a dus la suspendarea conferinţei delegaţilor din Organizaţia Mondială a Comerţului; în urma contactului cu mişcarea anarhistă a participat la înfiinţarea Reţelei Continentale de Acţiune Directă, o confederaţie de grupuri anarhiste. Dintr-un interviu din 2001, pentru Revista Socialistă Internațională: “Cel mai important lucru pentru mine este că, pe măsură ce oamenii încearcă să creeze o lume nouă, noi trebuie să demolăm sau transformăm vechea ordine. Într-un sens fundamental, nu cred că ea va servi vreodată intereselor noastre, nu în felul în care este construită acum. Îmi dau seama că ceea ce facem este în mod inerent de natură politică și că trebuie să confruntăm sistemul politic… Nu mă deranjează distrugerea de proprietate. Cred că uneori este recomandată, alteori nu. Apreciez acest lucru din punct de vedere strategic. Ne ajută, sau ne dezavantajează? Ne ajută să atingem scopul propus, sau nu? Trăim într-o societate în care proprietatea este idolatrizată și de aceea mulți nu înțeleg că de fapt nu contează. E doar sticlă sau produse materiale. Este exact ce facem la antrenament. Încercam să-i ajutăm pe participanţi să înțeleagă că o anume violență pentru cineva nu este deloc violență pentru altcineva. Sau că ceea ce este violent într-o situaţie poate fi neviolent în altă situaţie. Este foarte subiectiv.”
În octombrie, situl Big Government a intrat în posesia unei arhive masive de emailuri confidenţiale între proiectanţii Ocupaţiei. Prima misivă este datată 14 septembrie; interesant, Ocupaţia “spontană” a început pe 17 septembrie. Într-un email din 12 octombrie, Lisa Fithian prezintă strategia: “Suntem dedicaţi pentru o lungă perioadă de timp. Nu există ‘soluţii’ rapide care să ne facă să dispărem. De aceea, vor fi momente când prezenţa noastră nu va mai fi inconfortabilă şi o variabilă necunoscută, ci va fi normalizată şi integrată. În aceste momente va trebui să forţăm înainte, să deschidem şi mai mult spaţiul de posibilităţi. Înaintam atât cât putem pentru a reuşi să destabilizăm şi în acelaşi timp avem grijă să nu pierdem avântul. Iar după ce s-a încetăţenit noul ‘normal’, mergem mai departe. Aşa are loc schimbarea, aşa deplasăm terenul şi condiţiile partidei.” Procesul gradual descris de Lisa Fithian a fost formulat mult mai succint de Lenin: “capitaliştii ne vor da funia cu care îi vom spânzura”.
Mai toate francizele Ocupaţiei au înfiinţat puncte de distribuţie de literatură cu valoare formativă, numite “bibilioteci populare”. Nu se precupeţeşte niciun efort pentru educarea maselor. Kevin D. Williamson, jurnalist la National Review Online, a observat ceva neobişnuit: “Am petrecut destul timp la Ocupaţi Wall Street ascultând discursurile, citind literatura şi vorbind cu organizatorii. Iată ceva de reţinut: în media conservatoare se spune adesea că OWS este un protest în esenţă populist, de care profită şi întreprinderi socialist-comuniste. În realitate însă, este mult mai rău decât ceea ce informează media conservatoare. Aproape fiecare organizaţie prezentă la OWS este în mod explicit comunistă sau socialistă. Nu jumătate, nu majoritatea covârşitoare, ci aproape toate. Da, există inevitabil şi sindicaliştii bătăuşi care încearcă să descopere cum să înhame OWS la căruţa AFL-CIO (federaţia de sindicate publice din SUA) şi a partidului Democrat, aerienii New Age (grupaţi în jurul mesei de ‘empatie gratis’), zăbăucii care militează pentru drepturile animalelor, nelipsita mulţime de hai-să-eradicăm-Israelul (‘eliberaţi Palestina, de la râu la mare!’). Însă, acestea fiind spuse, aproape fiecare organizaţie şi bucată de material tipărit pe care le-am văzut erau socialiste sau comuniste. Nu am mai văzut de mult timp pe cineva făcând comerţ cu cărţi de Lenin. De mult timp nu mi s-a mai spus că ucrainienii au meritat să o ia pe coajă (foametea provocată de Stalin în Ucraina, în perioada 1932-1933). Când protestatarii s-au strâns pentru marşul către Times Square, instrucţiunea dată tuturor a fost: ‘Urmează steagul roşu!’. Asta au şi făcut, la propriu, şi mi-e teamă că şi figurativ.”
În afară de stânga radicală, Ocupaţia se bucură de simpatie şi sprijin (aparent suprinzatoare) şi din partea unor organizaţii şi persoane cum ar fi Partidul Nazist American, US Border Guard, David Duke, Panterele Negre, Louis Farrakhan (lider al Naţiunii Islamului din SUA), CAIR (organizaţie islamistă americană), Gărzile Revoluţionare din Iran, Gărzile Basij din Iran, ayatolahul Khamenei (liderul suprem al Iranului) şi Hezbollah. Faptul că lupta ocupanţilor pentru o “societate echitabilă” este împărtăşită şi de (în ordine) neo-nazişti, un suprematist şi antisemit alb fost lider în Ku Klux Klan, suprematişti şi rasişti negri, islamişti americani, instituţii şi conducători ai unui stat islamic terorist (împreună cu franciza libaneză), indică prezenţa unui factor comun mai puternic decât diferenţele – ura împotriva SUA – şi o convergenţă dictată de un interes comun major – subminarea şi ulterior distrugerea SUA. Iar faptul că toţi aceşti adepţi sau practicanţi sub o formă sau alta ai totalitarismului s-au reunit într-o alianţă informală roşu-brun-verde sugerează natura noii societăţi “juste şi egalitare” pentru care militează mişcarea de Ocupaţie.
Articol publicat si pe site-ul www.inliniedreapta.net.
