De același autor
Ce te-a determinat sa pleci din tara? Cum ai reusit sa ajungi in Germania?
In 1979, terminam Facultatea de Drept din Cluj, in plina degringolada, inca suportabila, a post-liberalismului comunist. Partidul confiscase Romania, Securitatea confiscase partidul, iar societatea romaneasca naviga intre supravietuire alimentara, oportunism, iesirea din istorie, cu alibiul rezistentei culturale pentru intelectualii activi si, in cel mai bun caz, o normalitate apolitica, defectiva de pluralul solidaritatii.
Existau cativa disidenti, in traditia gruparii Goma, subcurente culturale nonconformiste, prin chiar calitatea personala a unor scriitori, compozitori, pictori, regizori, profesori universitari si mostenitori ai fostelor elite decapitate ale Romaniei interbelice, cu totii liberali prin instructia umanista, permisa de regimul comunist dupa 1964, chiar mai mult decat prin aspiratiile lor occidentale, deci angoasati de propria lor neputinta. Peste intreaga Zona, cam tarkovskiana, atarna zabranicul armistitiului Est-Vest, consolidat de Razboiul Rece.
Eram condamnati sa traim "cu suspendare", ca sa zic asa; mai urma un congres, mai citeam o carte de Soljenitin sau Jankelevich, mai scriam un poem estetizant sau angajat in America contestatiilor inofensive, impartiti intre experimentul Paltinisului de eprubeta si riturile de pasaj ludic, de la 2 Mai si Vama Veche. Actiunile politice, publice si directe, pornind de la datele peisajului permise de regim, nu puteau fi decat forme de eroism singular sau de prostitutie nationalist-folclorica, nici macar marxist-leninista. Romania era, asadar, ceea ce anglo-saxonii numesc o "never-never land", tara fara posibilitati de scapare, in interior, in gama curajului obisnuit, singura accesibila omului normal si singur.
Exista scaparea in exterior, dar si ea, in afara unei solutii personale, nesigure si apasate de toate servitutiile explantarii, nu facea decat sa confirme imposibilitatea altei Romanii decat cea randuita de pax sovietica si de felul nostru de a fi. Acestea erau coordonatele generale, asadar, sesizabile de un tanar student in drept si publicist, la sfarsitul anilor '70.
Intalnirea cu Echinoxul
Debutasem in revista Transilvania din Sibiu, cu poezie, si apoi am avut imensa sansa sa intalnesc, la Cluj, a treia spre a patra echipa a Echinoxului. Echinoxul era un fenomen cultural de importanta astronomica pentru practicantii lui. In 1968, in dezghetul national al comunismului de stat, baieti si fete din Ardeal s-au intalnit sub protectia simbolica a lui Constantin Daicoviciu si Mircea Zaciu - patroni luminati, fosti duplicitari, dar singurii tolerati de comunisti, in afara urangutanilor - cu primele traduceri din Stefan George, André Breton si Heidegger, cu onirismul si suprarealismul. Asa a aparut revista Echinox, condusa de Ion Pop, Marian Papahagi si Ion Vartic, oamenii cu cea mai mare generozitate intelectuala pe care i-am cunoscut. Mai erau acolo, la inceput, poeti eminenti precum Ion Mircea, Adrian Popescu sau Dinu Flamand, critici redutabili precum Petru Poanta, romancieri ca Eugen Uricaru, comparatisti rafinati ca Peter Motzan, pictori, satiri, comedianti, sasi si unguri insotiti de o galerie de tineri care reinvatau, in mod natural, esperanto-ul de-stalinizarii cu termen redus. Revista aceasta, si mai ales corifeii ei, intre care cel disparut atat de repede, Marian Papahagi, briliantul carturar, era si un perfect lider institutional, de care Romania ar fi avut mare nevoie azi, a facut o cariera impotriva naturii, si dupa 1971. Au trecut pe-acolo Teposu si Grosan, Ion Muresan si Marta Petreu, omul-orchestra Virgil Mihaiu; ne permiteam chiar si un marxist critic de uz personal, proteicul Andrei Marga. Era, in si la Echinox, in hruba noastra boltita de la sfarsitul renasterii mittel-europene, o mare pofta de cultura si de viata in libertate, pe care au recunoscut-o, de-ndata, cerchistii de la Sibiu - Negoitescu, Doinas, Balota, Regman, diaristii de la Targoviste, Radu Petrescu, M.H. Simionescu, pustnicul joycean Mircea Ivanescu (marele poet roman, azi bolnav si singur, despre care, recent, un prieten comun imi spunea ca ar fi exclamat, vazand pentru prima oara cetatea Sighisoarei: "Cata spaima!").
Toti acestia erau rudele noastre, prin experiment, si, mai tarziu, si prin esecul lui, la care s-au adaugat Ana Blandiana, Romulus Rusan si Geo Bogza (ultimul, intr-un fel de clandestinitate complice cu tot ce era iconoclast), iar mai apoi, Nicolae Manolescu, Gelu Ionescu, Mircea Martin si pleiada lor diamantina de optzecisti, cu Mircea Cartarescu, Mariana Marin, Traian Cosovei, Bucur, Iaru, Musina si atatia altii. Ardelenii erau mai estetizanti si necrofili, sudicii mai energetici si americanofoni, noi eram "vechea Europa", ei "noua". Au aparut si iesenii, cu excelenta lor revista Dialog, cu Dan Petrescu, Luca Pitu si jazzofilul polihistor Sorin Antohi, Liviu Stoiciu, mai tarziu contemporanul involuntar al lui Virgil Magureanu, si Andrei Plesu la Focsani, timisorenii, intre care Serban Foarta, ceva mai invatat; iar intalnirile noastre la Pitesti sau Sighisoara raman pana azi, pentru mine, expresia maximei libertati culturale si personale, in desertul ceausist.
In 1979, sunt repartizat ca jurisconsult la Sebes-Alba, unde raspundeam de zece CAP-uri, intre care Lancram si salba de sate saxone, cu biserici-cetati din evul mediu, sub buza Alpilor transilvaneni. Un an mai tarziu, abandonez consultanta CAP-urilor impotriva taranilor, revin la Sibiu si devin, in absenta altor posibilitati, vanzator-librar, in centrul orasului. In 1980, imi apare cartea de debut Lectia de anatomie, care ia Premiul Uniunii Scriitorilor. In 1981, renunt la librarie si, prin concurs, ajung avocat la Medias.
Deci care a fost ocazia plecarii?
La inceputul anului 1981, Ana Blandiana, castigatoarea Premiului Herder, ofera bursa aferenta grupului Echinox, care, dupa o prea usoara reflexie, ma desemneaza pe mine ca bursier. Reamintesc aici ca Premiul Herder consta si dintr-o bursa pe care premiantul o ofera unei persoane tinere pentru a studia la Universitatea din Viena. Cu rara marinimie intelectuala si morala, Ana Blandiana a cerut liderilor echinoxisti sa aleaga bursierul. Zarurile m-au ales pe mine. Obtin greu pasaportul, dar pana la urma plec la Viena, in noiembrie 1982. Adica, fug.
Ca ardelean si sibian, traisem mereu printre sasi si in lumea lor, cuminte si vrednica, plina de paradigme culturale si confesionale vest-europene, incorporate in cele mai simple obiceiuri: curatenie, timiditate, cinste civica. In anii dinaintea plecarii, traiam alaturi de multi prieteni sasi experienta foarte interesanta, atat de fericita pentru persoane, a plecarii lor in Germania untului, atat de tragica pentru comunitate, a despartirii unui intreg popor de tinutul natal. Eram familiar, in acest fel dual, cu ideea de plecare definitiva.
Cum ai ajuns una din vocile cele mai ascultate de la Europa Libera?
Dupa terminarea bursei la Universitatea din Viena, unde am audiat doua semestre cursuri de drept si relatii internationale, ca Ausserordentlicherstudent, am luat drumul Germaniei, la München.
Acolo, istoricul Vlad Georgescu ma invitase sa-l vizitez la sediul Europei Libere din Englischergarten, la recomandarea lui Gelu Ionescu, a baronului Wolf von Aichelburg, a Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Am cerut azil politic in Germania si am inceput sa scriu cronici literare si de film in emisiunile culturale de marti si vineri. Apoi, dupa pensionarea lui Emil Georgescu si subita sa moarte, provocata de cutitele mai vechi ale Securitatii, am fost cooptat in grupul Actualitatii Romanesti, alaturi de N.C. Munteanu, Serban Orescu, Gelu Ionescu si Vasile Manuceanu.
Cu acesti oameni alaturi si Vlad Georgescu, in fruntea echipei, am traversat intreaga perioada pana la revolutie, facand radio-publicistica politica expatriata. In peste sapte ani, pana la revolutie, am scris si rostit o mie de articole antitotalitare, intr-un fel sau altul. Lucram intr-o firma americana din sudul Germaniei, in Bavaria patriarhal high-tech, si la München, orasul in care tramvaiul nr. 1, folosit de Adrian Leverkuehn, personajul lui Thomas Mann, din Doktor Faustus, facea acelasi traseu ca la-nceputul secolului. Acest tramvai era albastru, cu o caroserie oarecum anacronica. El a fost indepartat la sfarsitul anilor ‘80 si, dupa revolutie, a reaparut pe strazile Bucurestiului, unde huruie brav si azi pe soseaua Stefan cel Mare, cu emblema protectoarei baiuvarilor pre dansul. Iata o forma noua de adaptare la locul vechi-nou, la care ai renuntat sau pe care l-ai parasit, la un moment dat, si pentru oameni, si pentru obiectele lor simbolice.
Cum vezi astazi anii aceia?
Au fost ani de fratietate si mari satisfactii morale pentru noi, cei de la Europa Libera, pentru ca, atat cat faceam, ca profesionisti ai contestatiei comunismului si dictaturii, stiam ca suntem de ajutor, pentru ca suntem de partea adevarului.
N-a fost usor, au existat mereu angoase, amenintari, tentative de intimidare si anihilare. Pe Vlad Georgescu, directorul Europei Libere, l-au rapus criminalii Securitatii, in 1988, asa cum aceiasi l-au omorat pe Noël Bernard, cativa ani mai devreme. N-am fost eroi, in comparatie cu luptatorii din tara si colegii nostri morti la datorie, dar n-am fost nici belferi sau mercenarii americanilor, eventual cu voie de la Securitate, asa cum, obscen, intoxicatii aceleiasi Securitati sustin asta, din cand in cand, in ultimii ani. Am considerat mereu ca orice oferta a normalitatii, care reuseste sa disloce sau sa puna in pericol inscenarile anormalitatii, trebuie folosita pana la capat.
Tripla singuratate a exilatului
In vara lui 2002 te-ai decis sa te intorci definitiv in Romania. Asa este?
Nimic nu mai poate fi definitiv, azi, pentru romani. Nici plecarea, nici reintoarcerea. Sunt cetatean german, am trait 20 de ani in Germania, cu paranteze americane si franceze. N-am parasit 20 de ani Romania decat teritorial, nu si spiritual, atata vreme cat la microfonul Europei Libere, 12 ani, si, apoi, la Deutsche Welle, 8 ani, am scris si am vorbit romaneste si despre Romania.
Inainte de 1989, a fost mai simplu, erau doua tabere bine definite, alb si negru. Intoarcerea nu mai era posibila, revederea parintilor si a vechilor prieteni, practic imposibila, atata vreme cat Ceausescu si comunismul dogmatic stapaneau Romania. Stim de la Carl Zuckmayer, intre altii (ca sa nu-mi amintesc acum de evocarile intrigilor mizerabile ale exilatilor germani din California, dupa 1933, facute de Theodor Adorno, in Minima Moralia), ca orice exil este o varianta franta de existenta, cand e vorba indeosebi de asteptarile de solidaritate comunitara a exilatilor consangeni, in noua lor tara. Pe de alta parte, nu te mai intorci niciodata cu adevarat acolo de unde ai plecat si acelasi care a plecat. Recunosti locurile, oamenii, stii ce sa spui si unde sa te plimbi, in tara si in limba ta, dar esti a doua oara strain sau poate chiar a treia oara. Ai fost strain de Romania ceausista si ai parasit-o. Ai devenit strain in Germania sau aiurea, mai ales dupa ce tara ta devenise libera si explicatiile exilului nu mai tineau loc de tara. In sfarsit, descoperi ca, reintors, esti strain in fostul "acasa". Neincredere, respingere, deranj sau doar impresia puternica ca ele exista sunt adesea sentimentele celor care constata ca nu mai iei avionul de Frankfurt, spre casa ta, ci ramai aici, acasa, cu noi, care am mancat ce trebuie, cu soia si cu polonicul sau lingurita de argint.
Nu cumva si cei care "se intorc" ii ranesc pe cei "de acasa" printr-o anume suficienta? Cum simti ca a fost perceputa in acest context decizia ta de a accepta sa fii consilier personal al primului ministru?
Cred ca Matei Calinescu observa la un moment dat ca exilatul are experiente care ii creeaza un fel de absolutism sau rigorism etic. Abstractizarea fortata a vietii de altadata, prin distantarea fizica si cognitiva de tara parasita, compararea obligatorie a noilor reusite si a ratiunilor lor cu mai vechile esecuri te fac mai exigent cu realitatea tarilor, a limbilor, a felului de a fi al oamenilor, cu calitatile si defectele normative, cu "valorile", in general, decat pe ceilalti oameni obisnuiti, ne-exilati, care traiesc fara relieful destararii ca pestele in apa.
Cand te intorci acasa, strambi, din aceste motive, imediat, din nas. Ai tai vad ca ceva nu e in regula cu tine, ca faci acum pe nebunul, ca ai ceva, altfel, mai putin sau in plus. Nu le vine sa creada ca un om care a trait 20 de ani in Occident, intr-un exercitiu fundamental de critica a starii de lucruri din tara, foloseste sansa unui angajament public, oficial.
Judecand sumar, in logica totalitara a acelui "zero sum game" - adica tot ce castiga adversarul este automat pierderea mea -, impresia multora este ca au de-a face cu un oportunist si profitor, in cel mai rau caz, sau cu un naiv-imbecil, in cel mai bun caz. Apar si variatiile hermeneutilor teoriei conspiratiei, care vor sa te transforme in victima santajului cu dosarul de Securitate, sau in ofiterul acoperit surprins intr-un acces de exhibitionism.
Cand am acceptat functia de consilier al lui Adrian Nastase, anonimi virtuosi de prin America sau Alianta Civica, bravi eroi ai surfingului ofensiv pe netul tuturor frustrarilor personale, mi-au reprosat ca, trecand la Nastase, tradez spiritul Occidentului sau ca mi-am pregatit aceasta miscare de ani de zile, evitand sa mai lichidez, in scris, comunisti si postcomunisti. E extraordinara dorinta irepresibila de care sufera atatia oameni "cumsecade", si de altfel binevoitori anticomunisti de meserie: ei vor mereu sa demaste, "uitati cine e, de fapt, asta!" - si sa-si strige dezamagirea: "tocmai mie, eroicul ascultator tenace, din umbra, al Europei Libere, sa-mi faca una ca asta, cripto-securistul asta!".
Ai optat pentru acest tip de "job" din ratiuni sociale, asa cum ti s-a reprosat, sau pentru ca te-ai gandit ca ti se potriveste? A fost doar in discutie si posibilitatea de a fi consilierul premierului Ciorbea sau al presedintelui Constantinescu. Dar ei apartineau unor formatiuni politice de dreapta, iar premierul Nastase se afla in partea opusa a esichierului politic - cum se spune.
Ce-ar fi de spus? Poti fi de la Europa Libera, poti fi de dreapta, poti sa acepti, in limite asumate si convenite explicit, sa sfatuiesti, sa ajuti un inalt functionar al tarii tale, ales democratic, care iti solicita sprijinul, tocmai tie, adversarul dintotdeauna? Da, poti. Poti incerca si poti esua. Poti sa te lasi amagit, poti sa-ti dai seama ca ai gresit. Libertatea inseamna sa faci, responsabil, atat si ceea ce crezi ca e bine, pentru tine si un numar cat mai mare de oameni, respectandu-ti constiinta si principiile morale. Dar poti fi asa mai ales consumand experientele, eventual adverse, nu doar ocolindu-le cu demnitatea cutarui fost presedinte, scarbit de amestecul in afacerile interne ale tarii sale.
Aici, in acest estuar mlastinos al supozitiilor si interpretarilor conspirative, a nimerit si acceptarea ofertei de a deveni consilierul d-lui Adrian Nastase. N-am facut decat optiunea unei incercari de schimbare, pe fata, renuntand la venituri de 100 de ori mai mari decat noul meu salariu de bugetar, egal cu al unei secretare incepatoare din sectorul privat, in singurul loc al schimbarilor importante in Romania de azi, care este Guvernul. Daca un guvern, recunoscut ca atare de lumea euro-atlantica, cu intarzieri si erori, cu derapaje si gafe, pe langa destule merite, se transforma in tinta vie a acelorasi oameni, suspiciuni si neincredere de fond, ca in urma cu 5, 10 sau 14 ani, atunci fronturile de lupta devin mai importante decat miza oricarei lupte.
De la "dreapta demisionara" la "stanga reformista minoritara"
Intr-o interventie televizata ai explicat (citez din memorie) ca decizia ti-a fost influentata si de slabiciunea opozitiei. Poti sa explici mai bine acum, in caz ca eu am retinut corect ideea? Daca da, care au fost erorile zonei de dreapta pe care, ca jurnalisti, si tu, si noi, la revista 22, am sustinut-o?
Patetismul si fundamentalismul anticomuniste au fost necesare si explicabile in primii ani de dupa revolutie. Aplicate fara variatii si acomodari, ele duc la parasirea perpetua a Consiliului FSN de singurii disidenti anticomunisti, lasandu-i de capul lor pe castigatorii militari si oculta Securitatii, asigurand acestora din urma, nu doar cursul nestingherit al unei agende restaurative, singura de care erau atunci capabili, ci si alibiul ca democratia se recuza in fata "eficientei". Patetismul si fundamentalismul anticomuniste conduc, din fericire si in sfarsit, in 1996, cu concursul echivoc al Occidentului si, interesat, al structurilor statului comunist, la venirea la putere a dreptei, pentru prima oara dupa 1945. Doar cu anticomunisti nu se poate insa guverna. Mai ai nevoie de pricepere, integritate, loialitate, disciplina, solidaritate, calitati de dreapta, fireste, dar deloc refuzate stangii, oricat ar fi ea de postcomunista.
A functionat sofismul imens ca dreapta este, prin definitie, prooccidentala, pentru ca anticomunista si antisovietica sau antiruseasca, in timp ce stanga, de provenienta comunista, nu poate fi alcatuita decat din dictatori minusculi si "amicii URSS". Platim azi cu to(n)tii, occidentalisti, monarhisti, dreptaci si carmaci morali autoinvestiti, pretul acestei imense erori: Regele participa la reuniuni atlantice cu Ion Iliescu, iar guvernele vest-europene sustin ca echipa Nastase e cel mai performant guvern de dupa 1989.
"Ce fel de popor este acesta?", intreba generalul Mackensen, privind uimit in centrul Bucurestilor, ocupat de germani in 1917, cat de calduros si entuziast il aclama targovetii proaspat ocupati. Avem niste "paradoxuri" noi, romanii, care-l faceau recent pe publicistul german Karl-Peter Schwarz dupa o vizita la Bucuresti, sa scrie in Frankfurter Allgemeine Zeitung: "Aici, oameni nepotriviti, in guvernul nepotrivit, la momentul nepotrivit, se pare ca fac, in sfarsit, ceea ce trebuie". Alternativ, uitandu-ne nitel in sondajele alternantei posibile, cel mai bine se vede tot PRM, cu al sau pseudo-mantuitor, C.V. Tudor.
Uitam prea repede ca si stanga si dreapta sunt, dupa 1989, succesoarele comunismului de tip sovietic, nationalizat si legitimat popular astfel, intr-o masura mai mica sau mai mare. In interiorul "Pateticei" trebuie sa incapa si arta, si meseriile, tehnicile si politicile de progres sau regres relativ, masurile mici, nu neaparat idealurile si exigentele absolute. In 1990, la Bucuresti, Adam Michnik ii spunea lui Andrei Plesu ca, daca cei mai bravi intelectuali si disidenti anticomunisti se retrag din FSN, ei comit o mare greseala: confunda campul de posibilitati limitate ale democratiei incipiente cu betonul definitiv al inactiunii de tip antitotalitar.
In totalitarism, natiunea, in logica sistemului, poate fi un inceput de opozitie, dar nu neaparat un instrument antitotalitar, ci chiar o scuza pentru societatea inchisa si nenumaratii ei prieteni tacuti, demni si mari producatori naturali de complicitate cu sistemul. In anul 2000, ne-am trezit ca dezamagirea produsa de ineficienta dreptei ne-a readus la linia de plecare a competitiei intre Securitatea buna si cea rea din 1989. Tribunii morali ai natiunii l-au indicat pe Ion Iliescu ca singurul salvator posibil al democratiei, in fata lui C.V. Tudor.
S-a spus ca a fost o manipulare a fostului PDSR, azi PSD. Ce crezi?
Nu discutam acum manipularea electorala, foarte plauzibila, care a facut ca PRM sa ramana singura forta redutabila in combinatie cu PDSR. Faptul ca d-nii Isarescu si Stolojan nu si-au putut reuni emblemele si ostile sau ca CDR, plus PD, plus PNL au dat chix in guvernare raman insa tot atatea evidente, mai greu de imputat manipularilor Securitatii.
Sa revenim la erorile dreptei.
A doua serie de erori a fost ca toti suporterii patetici ai dreptei neimplinite intre 1996-2000 sa se transforme in criticii ei neconsolabili, in timp ce confruntarea s-a transferat, de fapt, pe terenul exclusiv al stangii, intre tehnicienii, profitorii, oportunistii sau oamenii de isprava provenind din comunistii reformabili, pe de o parte, si extremistii nostalgici ai comunismului si Securitatii pur sange, pe de alta parte.
In prima tabara, tehnicienii si oamenii de isprava erau oricum dominati de oportunisti si profitori. Prilej pentru credibilizarea de masa a nostalgicilor Securitatii ceausiste pur-sange, atunci cand ataca coruptia primilor, cu aprobarea implicita a bastionului dreptei si a tuturor victimelor reale si imaginare ale coruptiei.
Intre pasivitatea elitelor, reintrand in somnolenta care a tot nascut monstri si monstrisori, neincetat, de 14 ani incoace, si manevrele confreriilor securiste, intre dreapta demisionara si stanga reformista minoritara, a proliferat, in schimb, o societate saraca si disperata, tot mai neincrezatoare in democratie. Infloresc profitorii si oportunistii care-si impun, la stanga, logica populista in fata pericolului confruntarii cu extremismul. Burghezia democratica a aruncat din covata guvernarea dintre 1996-2000, cu apa cu tot, uitand ca dreapta se reinventeaza mereu, pornind de la criteriile eficientei invatate, nu doar de la ereditatea de drept divin a patosului anticomunist.
Si atunci, "ce este de facut"?
Aceasta situatie obliga la angajare critica, si la dreapta si la stanga, o angajare pragmatica si tehnica, cu rezultate concrete si cat mai rapide. Riscul previzibil este, ca in cazul meu, sa nimeresti intr-un camp de interese si roluri, de mult distribuite, in care, chiar daca accesul spre primul ministru este liber, feed-back-ul, fluxurile de comunicare, lanturile de comanda si codurile de putere sa-ti ramana straine si ostile. Atunci, nu-ti ramane decat sa pleci si sa vorbesti despre asta.
Premierul Nastase este un om foarte singur
Mai concret, ce ne poti spune despre experienta de 6 luni de consilier personal al d-lui Nastase?
In mod concret, prim-ministrul Nastase are la dispozitie 24 de consilieri. Unii sunt oameni de partid, cei mai multi sunt tineri, cativa sunt capabili, altii doar yesmeni in asteptarea promovarii, sau interesati, cum imi spunea un fost consilier personal, cu autoironie, in "deal"-uri profitabile. Structura consilierilor exista in toate tarile vest-europene si in America. Ei sunt selectati din meritocratia de cariera si nu trebuie sa aiba neaparat afilieri ideologice sau afinitati politice cu guvernantii.
Cu cat sunt mai buni tehnicieni si mai putin politicieni, cu atat rolul lor de referinta si instanta consultativa, critica poate fi mai util pentru lider. Liderii sunt oameni politici, au conditionari ideologice si de echipa, bazate pe interese partizane si loialitati relativ indiscutabile.
In realitate, consilierii primului ministru, din mai multe motive, ar trebui sa joace rolul notei de subsol, cu referintele critice exacte, din pagina politica, sau de contraindicatii de folosire, in cazul medicamentului. In Romania nu se intampla acest lucru. Consilierii comunica mai bine sau mai rau, mai rar sau mai des, dar intamplator cu primul ministru, nu procedural, sistematic. Ei sunt in preajma primului ministru, dar nu si alaturi. Primul ministru e un om ocupat si, in ciuda aparentelor, foarte singur. Ministrii, inaltii functionari, colegii de partid isi joaca rolurile alaturi, adica in paralel cu primul ministru si, uneori, impotriva lui. Interesul predominant al acestora este ca sa nu existe o structura a consilierilor, necontrolabila de ei. In sfarsit, aparatul guvernului, controlat exclusiv de personajul balzacian care este Serban Mihailescu, supravegheaza sistematic orice efort de modernizare a actului executiv. Dinozauri ceausisti, eficienti si abili, mari maestri ai artei imbrobodirii si supravietuirii, fac tot posibilul ca noul venit, considerat corp strain, sa nu primeasca niciodata un computer, o secretara sau hartie de scris. Listele cu vizitele in strainatate, oricat de util ai putea fi in organizarea lor, cand e vorba de informatiile livrate premierului, sunt periate atent. Esti adica, de regula, scos de pe liste.
Incet-incet devii prizonierul unei functii de lux si al unui aparat rapace si catifelat, piesa cvasi-inutila de colectie a unui mare vanator si estet, prea ocupat cu guvernarea si munca in echipa ca sa mai tina cont de tine.
Conditia de consilier in Romania de azi
Nu doar in Romania, tara reputata pentru lipsa solidaritatilor contractuale, inclusiv de tip politic democratic, exista suficienti "barons", oameni cu titluri institutionale, legitimati de alegeri si functii politice. Ei au fost studiati, in versiunea clasica a politologilor americani, Destler, Lake si Gelb (Our Worst Own Enemies, 1982 - adica, "Suntem proprii nostri dusmani"). "Baronii" n-au interesul ca asa-zisii "courtiers" - curtenii, adica tehnicienii si consilierii selectati pe criterii de eficienta profesionala - sa influenteze mai mult decat e necesar deciziile Printului. Daca ar fi asa, baronii risca rapid pierderea privilegiilor, posibil abuzive.
Situatia exista in toate tarile democrate. Dar, in Romania, politicienii de varf, mai inteligenti sau mai mediocri, de dreapta sau de stanga, nu se lasa oricum usor sfatuiti. Puterea, in ultimii 14 ani, este un elixir, provenit dintr-un flacon cu urmele chipului lui N. Ceausescu pe eticheta. Paranoia si autoizolarea in fantasmele propriei importante sunt o adevarata filoxera pentru liderii romani postcomunisti.
Atunci cand se mai adauga si retelele politice, ideologice sau de interes, mediocre sau tembele, situatia se complica si mai mult. Un astfel de mecanism functioneaza si in cazul primului ministru, Adrian Nastase. El este un politician foarte capabil. Un motiv in plus sa-si supraliciteze forta si sa nu recurga la sfaturi sau sugestii, in mod sistematic. Domnia sa este produsul unui sistem, in care nomenclatura postcomunista, complicitatile serviciilor secrete, capacitatea de adaptare a noilor veniti, mimetismul geo-politic, dar si vrednicia cu care se duc la capat anumite anagajamente si contracte, impuse sau controlate de Occident (mereu profitabila pentru oamenii sistemului, in aceeasi masura), asigura principalele linii de forta. In acest complex de interese, in preajma alegerilor, au recastigat teren exponentii dogmatici ai fostului PCR, FDSN, PDSR.
Dar exista intr-adevar o stanga reformista la noi? Daca da, care este situatia ei?
Innoitorii social-democrati, adepti ai celei "de-a treia cai" - Blair-Schroeder-Clinton - incurajati, pana la un punct, de Adrian Nastase, sunt in minoritate. Plecarea lui Cozmin Gusa este un indicator mai neinsemnat al acestei dinamici decat alaturarea premierului de militianul Garcea, in clipuri populiste de larg consum, si viteza suspecta cu care primarii periferici ai capitalei planteaza gazonul nocturn in cinstea Conducatorului diurn.
Aici vad cu adevarat o problema de fond, care tine nu de conflictul dreapta-stanga sau de lupta dintre moralisti si talhari, dintre Occident si Rusia, ci de glisarea dinspre eficienta pragmatica spre obedienta si dogmatism, in sanul aceleiasi echipe de guvernare. Confruntarea previzibila cu C.V. Tudor, in 2004, nu este o scuza, ci o circumstanta agravanta.
Stiu, impreuna cu Eisenhower: daca nu-ti place caldura, n-ai ce sa cauti in bucatarie. In ce ma priveste, am vazut de cateva ori, prin usa intredeschisa, o bucatarie incinsa, unde, in cratiti si oale se fierbea de zor, dar nu neaparat pentru infometatii din cantina. Mi-am luat libertatea sa raspund invitatiei bucatarului-sef, in urma cu 6 luni. A fost o sansa unica sa ma apropii de acel loc, pentru care-i raman recunoscator. Am intelegere pentru dificultatile slujbei sale, la fel cum pastrez aceeasi intelegere si pentru predecesorii domniei sale, pe care i-am cunoscut din apropiere, Victor Ciorbea sau Emil Constantinescu. Si Adrian Nastase, la fel ca Ciorbea sau Constantinescu, va fi invins insa de un sistem politic, stramt si gangrenat, ineficient si esentialmente corupator, daca nu i se pune de-a curmezisul. Acum nu mai poate. Nu stiu daca mai vrea acest lucru.
Si atunci, cum vedeti functionarea sistemului politic romanesc?
Acest sistem nu mai face fata nevoilor celor multi, dar nici pretentiilor celor mai avansati cetateni, care produc bunuri, servicii, capitalism si deci ar putea produce si democratie, intr-un ritm si cu o amplitudine acum neintelese si blocate de actualul sistem politic. In aceasta situatie, nu sunt posibile insa decat tot solutii partiale, dar multe si rapide.
Un pact transpartinic pentru competenta si integritate e la fel de important ca dezbaterile despre fuziunea sau alianta PNL-PD sau eforturile de integrare euro-atlantica ale echipei Nastase. Nici competenta, nici integritatea, calitati absolut necesare pentru functionarea economiei de piata si a democratiei liberale, conditii obligatorii pentru naturalizarea noastra europeana, nu domina inca sistemul politic, indiferent de partide sau grupuri de interese, si sunt mai usor de gasit in randurile cetatenilor simpli, derutati si fara proiectii sau expresie politica. Continuarea acestei situatii nu doar ca scoate Romania din cursa veritabilei sale occidentalizari, dar o pune din nou la zid, aproape ca la Targoviste.
