Pahonțu, revoluția și președintele

Lucian Pahonțu a declarat că, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, a fost, în calitatea pe care o avea atunci (de comandant de pluton de transmisiuni în cadrul trupelor de Securitate), în zona Intercontinental-Universitate între orele 22 seara și 2 dimineața. În acea perioadă, spune el, nu a interacționat cu manifestanții. Doar a văzut focurile de avertisment trase în plan vertical de forțele de intervenție.

Investigația Recorder susține prin mărturii faptul că, în zona menționată de Pahonțu, au avut loc ciocniri dure între manifestanți și subunități ale batalionului 0305 Băneasa, din care făcea parte și plutonul lui Pahonțu. Investigația Recorder a fost decretată de președintele Dan drept tendențioasă și neserioasă, iar Pahonțu a fost absolvit de aceeași înaltă instanță prezidențială în mod categoric: nu a participat la represiune.

Este însă echivoc ce se poate înțelege prin a participa: președintele favorizează interpretarea că a participa la represiune înseamnă omorârea și (poate) molestarea demonstranților. Oamenii Securității au negat totdeauna că trupele și organele de Securitate au împușcat manifestanți. Lipsa de interacțiune cu manifestanții, pe care și-o atribuie sieși și plutonului său Pahonțu, se încadrează perfect în această versiune asupra evenimentelor. Dar față de afirmația că trupele și organele de Securitate nu au împușcat manifestanți și deci nici plutonul lui Pahonțu, cu comandantul său cu tot, nu a comis vreo crimă rămâne întrebarea: ce căuta plutonul lui Pahonțu în vecinătatea acelui punct fierbinte, care a fost baricada de la Intercontinental ?

Răspunsul trimite la al doilea sens al cuvântului a participa (la represiune): cel de a primi misiunea să te implici în acțiunile cerute de comandanți. Numai că de aici încep nedumeririle. Este absolut imposibil ca plutonul lui Pahonțu să fi fost trimis la baricadă pentru a se adăposti sub scuturile colegilor, așa cum sugerează Pahonțu. Orice subunitate a unui batalion primește, în situație de luptă (cum era cea de la Intercontinental), sarcini specifice și precise. Despre sarcinile care au revenit plutonului său, Pahonțu nu a spus niciodată nimic. Tăcerea lui este cu atât mai suspectă, cu cât plutonul a ocupat poziție în dispozitiv într-un moment în care se pregătea contraofensiva: ora 22. Este ora la care a început nebunia. Pentru că, de la acea oră, s-a deschis focul în plin, s-au folosit tunuri de apă, s-au organizat încercuiri ale demonstranților, blocări ale retragerii lor, spargerea grupurilor și capturări. Toate erau acțiuni specifice trupelor de Securitate și Miliției. Dar în desfășurarea acestui ansamblu de măsuri (pe care un pluton de Securitate le exersa la instrucția tactică de Securitate, indiferent de specializarea plutonului), ce a făcut plutonul lui Pahonțu, și cum și-a îndeplinit tainica sa misiune, dacă nu a interacționat cu manifestanții?

Faptul că încă un ofițer de Securitate este suspectat de implicare în represiunea dementă din Piața Universității este un eveniment de interes public. Dar faptul că acest fost ofițer ocupă de atâta vreme o poziție înaltă în serviciile secrete ale României postcomuniste este un eveniment de o gravitate excepțională. Iar gravitatea sa este amplificată prin poziția președintelui Dan: președintele descalifică în mod arogant dovezile Recorder și postulează că participarea la represiune este numai ce vrea el să fie. Totodată, el mizează exclusiv pe versiunea și pe tăcerile lui Pahonțu. Să fie (iar) președintele omul de o sută de ori mai bine informat decât noi, prostimea?

Oricum ar fi, procedural, ceea ce a făcut președintele duce în primul rând la autodecredibilizare: nu poți să dai credit unui om care se apără prin tăceri și prin posibile jumătăți de adevăr, dar căruia îi lipsesc probele independente în susținerea spuselor. Mai mult, nu poți să discreditezi, prin etichete goale de argumente, probele contrare, câte s-au putut aduna de niște oameni obișnuiți (nu de oameni în Jeep, cum îi plăcea lui N. Dan să spună pe vremuri). Ceea ce obții prin astfel de atitudini nu este o judecată credibilă, ci o caricatură a credibilității.

Însă cel mai greu trag în cumpănă aspectul politic și cel etic/civic al poziționării președintelui. Oricât de cinic sau de speriat poți să fii, păstrarea unui astfel de personaj acolo unde se află acum este o greșeală de calcul tactic. Renunțarea la acest personaj putea să fie, de exemplu, un câștig în linia ascendentului personal în raport cu serviciile speciale. Măcar în această privință s-ar fi putut arăta președintele ceea ce el însuși a denumit, cu o expresie echivocă și nefericită, șeful sistemului.

Despre aspectul etic al chestiunii, este mai greu să se vorbească, pentru că problemele de etică, pentru a putea fi discutate, presupun valori comune ale interlocutorilor. Pentru cei care împărtășesc aceste valori, comportamentul președintelui suscită două întrebări: în loc să apere cu atâta îndârjire declarațiile lui Pahonțu, nu era oare mai bine ca președintele să mulțumească Dumnezeului căruia i se închină că nu are în familie morți sau schilodiți din Decembrie 1989? Și tot astfel: nu era bine ca el să se gândească la faptul că o parte a destinului său personal s-a clădit și prin sacrificiul (victorios, dar sacrificiu) al celor care au murit în Piața Universității? //