TRAIAN UNGUREANU

Intamplarea a facut ca o bucurie sa o acopere pe cealalta. Steaua-Valencia, peste ceva fara nume, ceva mai continental decat UEFA si mai national decat tot ceea ce credeam ca stim despre noi, in ziua de 22 decembrie 1989. Ceva se intampla. Suntem datori sa intelegem mult mai mult decat ne-am permis pana acum. Nimeni nu trebuie intrerupt din absorbtia acestui moment istoric pe care intamplarea (ca de obicei, la romani, plina de fotbal si sentiment abia acoperit de tricou) vrea sa il ascunda. Nici macar ziarele, eroicele noastre purtatoare de cuvinte mari, pana mai ieri in sclavie, azi razvratite din prea multa libertate, nu au dreptul sa intrerupa, cu zvonuri si greseli, intalnirea la care n-am mai intarziat, intalnirea la care ne-am intalnit, in sfarsit, cu cine trebuia. Cu locul nostru. Caci, priviti!, avem un loc. Nu un adapost, ci o casa de aparat, nu o ipostaza imprumutata, ci o descoperire pe care o datoram capului nostru si vointei prietenilor nostri. Suntem est-europeni! Aceasta e descoperirea si de aici incepe calatoria spre viitor. Est-europeni, adica o parte vie si clara, legitima si neconsolata a lumii si a Europei in special. Cine s-a grabit sa creada ca victoria Stelei ne scoate din noroi s-a gandit, probabil, la noroiul din Ghencea. De rest, s-a ocupat altcineva si altundeva. Povestea ne poarta sub fereastra unui salon al Spitalului Gemelli. La Roma. Datoram mult, poate cea mai mare obligatie a fiintei noastre istorice, acestui oras in care lumea n-a putut sa nu incapa. Daca ne intoarcem azi, din nou, cu fata intr-acolo, o facem pentru ca ne putem iar recunoaste. Ca est-europeni. Duminica dimineata, o mana de oameni cu treaba prin partea locului, muncitori in salopete, prinsi cu lucrul la un santier din preajma, s-au strans sub fereastra spitalului. La geam, aparuse cea mai mare figura a secolului care incepe cu umilirea sangeroasa a Estului sub traznetul armatelor germane si se va incheia, poate, cu revenirea in lume a umanitatii rasaritene: Papa Ioan Paul al II-lea. Fostul muncitor in coloniile supravegheate de dobermani germani s-a aratat o clipa, de dupa istorie, a zambit, a facut semnul crucii apoi a dus mana la gat. Papa a fost operat si nu poate vorbi. Are multi ani si va avea si mai multi. Moare de mult si, spre necazul nefericitilor liberali care ii numara zilele, nu mai pleaca. A scos chiar o carte tulburatoare zilele acestea: Memorie si Identitate, o carte despre persistenta si slabiciunea raului, singura, marea si neinteleasa tema a vremurilor noaste. Cand va pleca Ioan Paul al II-lea ne vor ramane, noua, celor ce am sarbatorit un pic prea repede izbavirea prin Steaua, o carte si alte doua lucruri minunate. Primul e stransura de muncitori adunati sub balcon. Caci, cum il vazura pe Papa, se pusera, ca unul, pe strigat. Au scandat "Giovanni Paolo!" pe ritmul invatat de toti microbistii lumii dupa mondialele engleze din 1966. Nu le-a venit altfel. Unii erau legati de AS Roma (romanisti), altii supusi de-ai lui Lazio (laziali). Toti au fost incoltiti de maretia omului de la fereastra prin care se vedea, in acea clipa, pana la capatul lumii si al vremurilor. Papa Ioan Paul al II-lea e Vicarul lui Cristos, Episcop de Roma si un batran trecut prin operatii si prin scepticismul unui veac grabit, care scrie automat necroloage celor ce nu ii accepta dogmele triste. Ca bolnav si subiect al dispretului luminos al veacului modern, Papa e un om ca noi toti: se numeste Karol Wojtyla si e polonez. El si nu altcineva da viata tuturor est-europenilor operati de istorie in chip salbatic si asezati de severitatea reformelor moderne in chenare de necrolog. Putem fi, ca fii ai acestui est-european, ceva mai mult si mai sus decat noroaiele reunite ale tarii. Putem fi Esteuropeni, fara a mai face din Est minusul asezat inaintea europenilor. Al doilea izvor a tasnit dintr-un eveniment oarecum regizat, oarecum formal si cu mult mai profund decat desfasurarea sa oficiala. Trecerea presedintelui Statelor Unite prin Europa s-a incheiat, saptamana trecuta, cu descoperirea unui nou teritoriu european. La Bruxelles si la Mainz, flancat de Chirac si Schroeder, presedintele Bush a descris rolul si demnitatea Europei de Est. Ceva mai inainte, America l-a creat pe Iuscenko. Acum, sta aplecata, ca nici unul din functionarii Uniunii Europene, asupra alegerilor din Moldova. Aparitia lui Bush a redeschis acel fel de a gandi care da Europei de Est locul mereu amanat si ascuns de considerente diplomatice inalt europene. Ceva se intampla. Est-europenii au fost reactivati. Ei nu trebuie sa isi mai ascunda gandurile de natiuni libere noi. Ele nu trebuie sa mai framante clandestin neincrederea in combinatiile franco-germano-ruse care le-au mai oparit odata istoria. Ce e si mai imbucurator e ca reteta Bush-NATO-alegeri-presa nu a rasarit din ideile paranoice ale unui american neinformat. Suntem martorii unei convergente. Instinctul democratizator al presedintelui american s-a intalnit cu indrazneala unor politicieni estici care nu se jeneaza sa fie prodemocrati si proamericani, in mijlocul unei Europe Unite de antiamericanism. Basescu e doar unul din marii optimisti ai Estului. Kwasniewski, Valdas Adamkus - presedinte al Lituaniei si fost umil emigrant in America -, Saakasvili in Gruzia si Iuscenko in Ucraina fac la un loc o Europa de Est fara umbra vechiului sistem. Ea a incetat sa mai fie doar o exceptie reversibila prin comploturile oligarhiei si a inceput sa fie noua formula de existenta a Estului constient de sine. Condamnarea la fatalism care a pus Estul la post negru si privare de libertati se apropie de sfarsit. Acesta e al doilea reazem adevarat al mandriei de a fi est-european. Steaua a facut un lucru deloc rau si deloc nepotrivit. Multumim, dar pe Becali nu il vom sanctifica tocmai pentru distractia si performanta pe care le-a grabit pe banii lui. Adevarata renastere est-europeana are de-a face cu oameni care n-au mai vorbit de mult si nu mai vor sa-si inchirieze satisfactiile de la fotbal.