De același autor
Cred că aproape nimic n-a rămas nespus cu privire la tragedia petrecută zilele trecute la Paris. Lucrurile sunt, mai mult decît în alte cazuri, deopotrivă simple şi greu sistematizabile. Confuzia vine din faptul că (cel puţin) trei probleme distincte au fost aduse de desfăşurarea evenimentelor în acelaşi plan, cînd, de fapt, ţin de planuri diferite.
Prin contaminare reciprocă, cele trei probleme îşi pierd contururile, ceea ce suspendă înţelegerea corectă a fiecăreia în parte.
1. Crima. Luată în sine, chiar şi fără legătură cu circumstanţele specifice ale cazului „Charlie Hebdo”, crima este odioasă. Nicio crimă nu poate fi scuzată (probabil cu excepţia celei comise – accidental - în legitimă apărare). Cu atît mai puţin, crima conotată religios. Din punctul meu de vedere, a ucide în numele lui Dumnezeu (şi – cinstit vorbind – nici creştinismul n-a fost scutit, în anumite momente ale istoriei sale, de fanatismul sîngeros al unor „militanţi” zeloşi) este un păcat „strigător la cer”. Aş îndrăzni să spun că e un păcat împotriva Duhului Sfînt, de vreme ce refuză libertatea Duhului „de a bate încotro vrea” şi presupune uzurparea Judecăţii divine prin suficienţa isterică a judecăţii omeneşti. Asasinii de la Paris nu au, aşadar, nicio justificare, nicio „motivaţie” acceptabilă, nicio „circumstanţă atenuantă”. Nu poţi decît să condamni fapta, să deplîngi soarta victimelor, să fii solidar cu suferinţa indusă la nivelul întregii planete de cîţiva bezmetici.
2. Libertatea de expresie. Întrucît crima s-a petrecut în redacţia unei gazete, în urma unor caricaturi socotite de musulmani ca fiind blasfematoare, tema crimei a fost asociată strict temei dreptului la liberă exprimare. În realitate, e vorba de două subiecte diferite, pe care doar circumstanţele recente le-au adus laolaltă. Pentru orice jurnalist, pentru orice scriitor, pentru oricine se manifestă public, problema ”libertăţii de expresie” trebuie să fie materia unei reflecţii constante. Ea este temeiul etic al meseriei, cheia legitimităţii ei, virtutea şi riscul ei cotidian.
Nenorocirea de la „Charlie Hebdo” nu e decît un caz extrem, de natură să confere noţiunii cu pricina un palpit dramatic, un nimb de ”imperativ absolut”, o aură mistică. ”Nu există limite pentru libertatea de expresie!” spun, surescitaţi, gazetarii şi ”oamenii de bine” din întreaga lume. ”Nimic nu poate îndreptăţi glonţul care ţinteşte spre creion!” Aşa e! Oricît de inacceptabil ar fi, pentru unii, conţinutul unei fraze sau al unei caricaturi, „corecţia” nu poate veni pe ţeava puştii. E una dintre achiziţiile salutare ale civilizaţiei noastre. Pe de altă parte, ”libertatea de expresie” nu trebuie definită doar în condiţii de criză, de negociere acută. Sigur că, dacă am de ales între crimă şi libertatea de expresie, aleg libertatea de expresie. Numai că nu pot avea o imagine rezonabilă şi nuanţată a „libertăţii de expresie”, dacă o analizez doar în condiţii de provocare ultimativă. Problema nu e ce fac cu libertatea de expresie, cînd sunt cu pistolul la tîmplă. Problema e ce fac cu această libertate în exerciţiul zilnic al profesiunii. Ce răspunderi îmi creează acest drept? Ce responsabilitate îmi revine, cînd mi se dă voie să mă comport liber? Dacă vrem să dezbatem cu folos acest subiect, trebuie să gîndim cuviincios, calm, fără emotivitatea colaterală a unei împrejurări fierbinţi. Or, toate reglementările lumii vorbesc despre inevitabile, necesare, igienice limite ale acestei preţioase libertăţi. E oare permis să putem spune orice despre oricine şi despre orice?
Şi dacă avem dreptul să ne riscăm viaţa pentru opiniile noastre, avem dreptul să punem în pericol şi viaţa altora (care, eventual, sunt de altă opinie)? E băşcălia o valoare atît de înaltă, încît merită să învrăjbim lumea de dragul ei? Merită un banc bun consecinţa unei hecatombe? Care sunt graniţele tolerabile ale batjocurii? Poate fi ea un sens de viaţă? În articolul 10 (punctul 2) al celebrei ”Convenţii pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” se spune, totuşi, că orice libertate comportă îndatoriri şi poate fi supusă unor ”condiţii, restrîngeri şi sancţiuni”, ”necesare într-o societate democratică”. Chiar şi codul nostru civil (art. 15) stabileşte că ”nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Constituţia României, atîta cîtă e, interzice şi ea ”îndemnul la ură religioasă” şi ”incitarea la discriminare”. În aceste condiţii, idolatrizarea ”libertăţii de expresie” devine o licenţă primejdioasă, o formă de exaltare ”post-modernă”. ”Anything goes!” Administrarea inteligentă şi cuviincioasă a libertăţii de expresie e una dintre probele profesionistului adevărat. Dacă, pentru a face rating, sau pentru a-ţi face un profil interesant, alegi obscenitatea, kitsch-ul, impertinenţa demolatoare, hărţuirea grobă, ”angajarea ”trendy”, nu se cheamă că îţi exerciţi libertatea de expresie, ci că abuzezi de ea şi că, în fond, pui umărul la compromiterea unei valori obţinute cu greu, la capătul unor îndelungi sacrificii.
Pe scurt: cred că am dreptul, în numele libertăţii de expresie, să cer public limitarea înţeleaptă a libertăţii de expresie, mai exact să cer legiuitorului şi spiritului civic, dar şi bunei cuviinţe, civilizaţiei interioare, bunului simţ să mă ajute.
3. Religia. În marginea dezastrului parizian, au apărut, inevitabil, irităriile curente la adresa religiei în genere. Fie (în tabăra creştină) anatema la adresa islamismului, fie (în ampla tabără atee, secularizată, ”luminată”) - stigmatizarea oricărei religii, ca fiind o supravieţuire ilicită şi subversivă a „obscurantismului” în plină şi binecuvîntată modernitate. Nu putem intra, acum, în detalii. Dar ceea ce s-a întîmplat la Paris nu se datorează, cred, în primul rînd, unei tensiuni de ordin religios.
În fundal, văd mai curînd mari stîngăcii politice, mari neglijenţe sociale, mari lacune juridice, mari şi subtile derapaje psihologice. Oricum, e limpede că se pronunţă asupra subiectului inşi care nu-i stăpînesc substanţa. N-au citit Biblia, n-au citit Coranul, n-au reflectat niciodată serios asupra unei agende spirituale autentice. Sunt doar înregimentaţi euforic în ideologii la modă, în jubilaţia contestării, în ”războiul” voios, fără riscuri, al ”provocării” ca mod de viaţă.
