De același autor
Pe la mijlocul anilor ’90, în amfiteatrul liceului la care învăţam în Câmpulung Muscel, unul dintre puţinele evenimente muzicale a fost un concert al lui Cristian Paţurcă. Auzisem despre el, ştiam „Imnul Golanilor” şi m-am bucurat de folkul cu versuri acide la adresa vieţii politice de atunci.
Peste ani, l-am revăzut pe Cristian Paţurcă în Vama Veche. Era în timpul unui festival Stuffstock când, la marginea potecii pe care mişunau tinerii între cele două scene amplasate în capetele staţiunii, Cristi încropise un „open stage”. Sub o copertină deşirată, cu un sistem de sonorizare precar, oricine putea să ia în mână o chitară şi să cânte alături de el. Beatles, Phoenix, Holograf – repertoriul era stabilit ad hoc, iar Cristi se bucura ca un copil printre amatorii de jam session.
Ultima oară l-am văzut în 2009, în subsolul Asociaţiei 21 Decembrie, unde mai cânta din când în când. Era slab, bolnav, dar ochii îi străluceau când punea mâna pe chitară.
Ieri, Cristian Paţurcă a lăsat definitiv chitara pe lumea asta, dar sunt sigur că, acolo unde a plecat, e printre prieteni care abia îl aşteptau ca să le cânte „Mai bine MORT decât comunist!”.
Răzvan Brăileanu
