Comuniştii lui Michnik. Comuniştii lui Pleşu şi Liiceanu

Reţin fragmentul în care, cordial, fără veninul adăugat de adversarii cuplei Pleşu-Liiceanu, Michnik le răspunde celor doi, sugerând subtil lucruri pe care, din fineţe faţă de auditoriu şi orgoliile sale (nu era politicos sa fi spus, de exemplu: “comuniştii voştri şi colaboratorii lor au fost mai răi şi poate mai sălbatici şi cruzi decât ai noştri şi pe câţiva, ca şi pe unii dintre colaboratorii lor, chiar îi văd în această sală”, etc.), nu le spune explicit.

Jurnalistul, filosoful şi disidentul polonez a explicat contextul în care el, în contradicţie cu trendul timpului său, în Polonia, a refuzat să-i condamne pe comuniştii polonezi şi să condamne astfel comunismul polonez.

Michnik a explicat că preşedintele-general Wojciech Jaruzelski, ca şi şeful serviciilor secrete poloneze, generalul Czesław Kiszczak, au demonstrat în acele vremuri dramatice că au onoare şi că sunt patrioţi.

Pentru cei care fac judecăţi superficiale de valoare, este bine de ştiut cum stau lucrurile, poate că vom înţelege în sfârşit care a fost diferenţa dintre România şi Polonia, dintre comuniştii lor şi comuniştii noştri.

Ca şi în Cehoslovacia interbelică, şi în Polonia interbelică partidele comuniste au fost o prezenţă activă. Comuniştii din aceste două ţări, ca şi cei din Iugoslavia (dar nu voi aborda cazul Belgradului acum), au avut tradiţie interbelică şi erau patrioţi. Partidele comuniste erau organizaţii legale în aceste două state.

În România, comuniştii erau cantitate politică interbelică neglijabilă. Kominternul a reuşit să penetreze la nivelul pegrei, printre infractorii de drept comun, bine securizaţi cu agenţii săi, infiltraţi de serviciile secrete sovietice în general pe filiera basarabeană. În România, Partidul Comunist a fost interzis prin lege şi comuniştii români acţionau din ilegalitate.

În Polonia şi Cehoslovacia, cetăţenii acestor state au ştiut ce este comunismul. Organismul social polonez şi cel cehoslovac a avut anticorpi contra bolii comuniste.

În România, intelectuali marxişti care rezistau în mediul politic şi în boema vremii, ca Bellu Silber sau Lucreţiu Pătrăşcanu, făceau jocuri intelectuale la seratele mondene, dar erau rupţi de realitatea pegrei ilegaliste comuniste şi, în general, când comuniştii au venit la putere, au cam murit prin puşcării, la ordinul cozilor de topor kominterniste venite pe tancuri, cu diviziile numite cinic de către liderii sovietici “Tudor Vladimirescu” şi “Horea, Cloşca şi Crişan”.

În Polonia şi în Cehia, foştii politicieni şi intelectualitatea au continuat să subziste, nivelându-se în masa proletarizată a acestor naţiuni şi lucrând permanent pro democraţie, chiar dacă prin aceasta înţelegem fie şi că stăteau în casă şi vorbeau cu rudele lor despre Kierkegaard sau Bergsonn.

În România, crema intelectualităţii a sfârşit la Canal, ori la Sighet şi Gherla, producându-se, în câţiva ani, o dramatică rupere a restului naţiunii de proprii săi mentori, de propriile sale motoare intelectuale şi repere valorice.

În Polonia sau Cehia, comuniştii au avut limite serioase în impunerea dictaturii de ultrastânga. În genere, politologii califică sistemele comuniste postbelice din aceste state ca fiind regimuri autoritare.

În Romania, teroarea stalinistă a anilor 50 a fost urmată, dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, de un dezgheţ ideologic de câţiva ani, în care sistemul comunist nu a fost pus sub semnul întrebării de nimeni fără a fi legat scurt imediat, apoi de o reconsolidare comunistă, spre o dictatură personală de tip poststalinist şi inspiraţie nord-coreeană, a cuplului Ceauşescu şi slugilor acestuia.

În anii 80, Adam Michnik şi ceilalti intelectuali, ideologi şi strategi ai Solidarnosç îşi permiteau luxul să intre şi să iasă din puşcărie, într-o mişcare de du-te vino relativ relaxată, în cursul căreia dialogau dur, în scrisori acide, cu capii regimului comunist şi trimiteau articole critice la adresa regimului în Occident.

Havel, în puşcărie cehoslovacă, deţinut politic, îşi scria piesele de teatru la o maşină de scris electronică, ţigărind fumară de la fumară.

În România, când Gheorghe Ursu, un necunoscut pentru Occident, a fost descoperit că scrie contra regimului, a fost băgat în puşcărie şi bătut pur şi simplu până la ucidere. Ce maşină de scris, ce ţigări...

Tot în România, când a fondat SLOMR, Paul Goma a fost luat, închis şi, pentru că era deja cunoscut în Occident şi se vorbise deja despre el la Europa Liberă, deci nu mai putea fi ucis ca Ursu, că ieşea scandal internaţional, a fost expulzat din ţară.

Astfel, nu ne mirăm că în anul 1989 în Polonia liderii comunişti şi cei ai Solidarităţii făceau mese rotunde şi negociau formule de guvernare în coaliţie (numai negocierile pentru felul cum ar trebui să înceapă negocierile au durat peste un an), pentru pregătirea alegerilor libere, în timp ce la noi singurii disidenţi care puteau să existe structurat, ca organizaţie clandestină, erau disidenţi comunişti sprijiniţi de Moscova şi se întâlneau prin parcuri: Frontul Salvării Naţionale.

În Polonia, răsturnarea regimului era făcută de un sindicat independent, condus de un ins pe nume Lech Wałesa. Consilierii lui şi ai colegilor săi din conducerea Solidarităţii erau cei mai importanţi intelectuali disidenţi ai Poloniei de atunci: economistul Bronisław Gieremek, filosoful Jacek Kuron, jurnalistul Adam Michnik, viitorul diplomat Tadeusz Mazowiecki.

În România, răsturnarea regimului a fost o răsturnare a regimului lui Ceauşescu, nu a regimului comunist şi a fost transformată în răsturnarea regimului comunist şi înlocuirea lui cu o democraţie de faţada sub presiunea românilor simpli.

În România, răsturnarea regimului a fost făcută de o mână de conspiratori comunişti susţinuţi de KGB. Nici unul dintre aceştia nu era un intelectual disident anticomunist, ca în Polonia.

Pentru a simula cazul polonez, cel ceh sau cel maghiar, conspiratorii FSN i-au trecut ulterior, după momentul fugii dictatorului, în lista membrilor primului CFSN, pe unii disidenţi anticomunişti, de care apoi s-au debarasat treptat, dacă aceştia nu au părăsit singuri barca FSN.

Cam aceasta este diferenţa dintre comuniştii polonezi şi cei români.

Primii erau intelectualizaţi, patrioţi, aveau onoare şi respectau Polonia, ca şi pe polonezi şi au refuzat să accepte reprimarea în forţă a activiştilor Solidarităţii, şi-au dat seama că pierd puterea şi au negociat condiţiile predării civilizate a acesteia.

Cei din urmă erau astfel: unii, adepţii lui Ceauşescu, mulţi dintre ei nişte brute nătânge, dezintelectualizate, care nu voiau să lase puterea, rupţi de realităţile lumii în care trăiau, nedându-şi seama că treaba nu mai poate continua aşa, ori destul de fricoşi ca să nu facă nimic pentru aceasta; alţii, adversarii lui Ceauşescu, făceau conspiraţii, total dezinteresaţi de ceea ce voiau defapt românii, gata să omoare oameni în diversiuni aşa-zis "terorist-ceauşiste", apoi în mineriade ş.a.m.d., pentru a-şi asigura succesiunea la putere.

Comuniştii polonezi au lasat în urmă un sistem politic în curs de deratizare şi democratizare, din care a rezultat astăzi una dintre cele mai sănătoase şi prospere naţiuni ale Europei, când continentul este într-un mare impas şi într-o îngrozitoare criză.

Urmaşii lor au guvernat de câteva ori, după căderea regimului autoritar comunist, fiind consecvenţi cu principiile democratice şi comportându-se ca un partid socialist de tip occidental.

De aceea, îl întelegem pe Adam Michnik că nu a fost de acord cu condamnarea comuniştilor polonezi in corpore, pentru vina de a fi păstorit un sistem.

Comuniştii români au lasat în urma un sistem politic în curs de mafiotizare, ai cărui actori erau dispuşi, de dragul perpetuării şi maximizării puterii lor de tip mafiot, să mimeze democraţia în porţii mici şi să sacrifice oamenii, societatea, prosperitatea, cultura, viitorul naţiunii române, totul.

Ucigaşul lui Gheorghe Ursu, protejat de urmaşii celor care l-au lăsat în celulă cu victima sa, ca să-l omoare pe acesta, l-au protejat. E şi acum liber şi face nenorociri şi prin cele ţări străine.

Urmaşii comuniştilor români, indiferent care sunt ei, difuzaţi în toate partidele politice şi avându-şi cartierul general în PSD, fac în continuare foarte mult rău României, călcând în picioare principiile social-democraţiei, la care se raportează demagogic, frânând cât pot evoluţia democratică şi capitalistă a ţării.

De aceea, îl înţeleg pe Gabriel Liiceanu, care în 1990 le-a cerut comuniştilor români să stea un timp deoparte. Iată cuvintele balsamice folosite de Gabriel Liiceanu în “Apel către lichele”:

“Intraţi în noul an meditativi. Şi aprindeţi o lumânare pentru cei morţi şi pentru voi. Iar dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi. 30 decembrie 1989”

Liiceanu nu a condamnat pe nimeni. Eu cred că ai noştri comunişti pot fi condamnaţi cumva. Ei nu pot fi iertaţi, cu atât mai mult cu cât, explicit, dar mai ales implicit, nu au pregetat nici un moment, după 1990, si demonstreaza că nu le pasă, că nu se simt vinovaţi pentru ceea ce au făcut din Romănia.

Astăzi, ne luptăm cu o societate ce seamănă mai curând, ca atomizare şi nivel de iresponsabilitate colectivă civică, cu cea contemporană din Rusia silovikilor. Le datorăm această stare de fapt urmaşilor comuniştilor români.

Şi cei care au plecat în decembrie 1989 de la putere, astăzi pensionari de succes sau business-man-i prosperi, dar şi cei care au luat puterea în acelaşi moment, cu sprijinul Moscovei, sunt până la urmă la fel de vinovaţi şi, în fond, şi-au "scărpinat reciproc" spatele cu grijă, sub privirile noastre.

Trebuie să învăţăm să-i iertăm pe comuniştii români pentru micimea vieţii lor şi să nu iertăm şi nici să uităm vreodată ceea ce ne-au făcut ei nouă, ca indivizi şi ca naţie.

Le datorăm celor care au murit sau au rămas infirmi ori bolnavi în numele libertăţii şi democraţiei, înainte de Revoluţie, apoi în decembrie 1989, în iunie 1990, în septembrie 1991 şi în alte dăţi, mai puţin cunoscute, faptul că astăzi mai avem unele drepturi şi libertăţi.

Trebuie să învăţăm să-i respectăm pentru ceea ce ne-au dăruit, prin sacrificiul lor, şi să ducem mai departe încercarea lor de a ne face pe noi să trăim într-o lume mai bună şi mai dreaptă.