De același autor
Nu îmi mai fac vreo iluzie că românii îşi amintesc, ştiu sau mai vor să ştie ce au trăit înainte de 1990. Dar îmi e greu să accept că au uitat sau nu mai vor să ştie nici ce au trăit în urmă cu zece-doisprezece ani, în „epoca Năstase”. Aş dori să le spun, în acest moment în care mulţi dintre noi par să fie lăcrimos loviţi de amnezie, ce imagine mi s-a gravat mie în minte când se vorbeşte de anii 2000: imaginea unui grafician, Dan Erceanu, director pe atunci al Bibliotecii Naţionale, ridicat cu cătuşe la mâini şi instalat într-o celulă la Rahova. Omul era hipertensiv, supraponderal şi a primit, odată adus în celulă – şi asta ca să simtă mai bine ce făcuse şi cu cine îndrăznise să se pună – patul de sus.
Recent, s-a inaugurat fastuoasa clădire a Bibliotecii Naţionale. Scheletul care se înălţase în orizontul măreţului proiect al Casei Poporului şi al bulevardului Victoria Socialismului avusese de la bun început această destinaţie. Prin 2002, premierul de atunci, Adrian Năstase, şi-a dorit clădirea la care se tot lucra – ca sediu al guvernului. Cel din Piaţa Victoriei, de provenienţă interbelică, nu mai corespundea gusturilor faraonice ale deceniilor din urmă. Directorul Bibliotecii, Dan Erceanu, şi-a apărat patrimoniul şi a refuzat să accepte schimbarea funcţiei clădirii. S-a adresat ambasadelor, şi-a mobilizat colegii de breaslă, intelectualii au ridicat glasul. În timpul uneia dintre vizitele făcute pe şantierul Bibliotecii, flancat de Şerban Mihăilescu, secretarul general al guvernului, Erceanu a trăit o scenă halucinantă. A simţit la un moment dat un cot între coaste şi a auzit, şuierate printre dinţi, următoarele vorbe: „O să vă ia mama-dracului pe toţi ăştia ai voştri cu societatea civilă!” Şi a urmat o înjurătură fioroasă. Astăzi, datorită tenacităţii de-atunci a lui Erceanu, românii au una dintre cele mai impunătoare biblioteci europene.
Răfuiala a venit la scurtă vreme. Lui Dan Erceanu i s-a înscenat o poveste cu „păgubirea statului român cu 1 milion de dolari”, şi asta pentru că ar fi permis unei edituri străine scanarea unui manuscris medieval aflat în patrimoniu. Românii nu au fost şocaţi de stilul americano-latin în care un premier îşi regla conturile cu unul dintre intelectualii ţării. Nimeni, până astăzi, nu i-a mulţumit lui Erceanu pentru existenţa noii Biblioteci Naţionale şi nu ştiu să fi existat vreo reparaţie prin justiţie (sau altfel) pentru trauma care, cu comandă de la vârf, i-a fost provocată. Câţiva dintre ziariştii care înainte de 2000 erau tare vehemenţi (după 2005 au devenit de-a dreptul sângeroşi), atunci, în epoca Năstase – dar, desigur, nimeni nu-şi mai aminteşte nici de asta – au tăcut mâlc vreme de patru ani, de teama că ei şi ziarele lor nu vor mai primi tainul care lua forma banilor de reclame venite de la Ministerul Economiei, Transporturilor sau al Comunicaţiilor. (Ce ingenios! Cu banii noştri erau mituite ziarele.)
A plâns atunci cineva, i-a fost cuiva milă, când a văzut un intelectual trimis la închisoare în cătuşe din setea de răzbunare a unui stăpân vexat? Sau, poate, în mentalul colectiv de astăzi cetăţeanul de rangul doi Erceanu, un biet artist plastic şi şef de Bibliotecă Naţională, nu poate sta pe acelaşi cântar cu un „cetăţean suprem”, căci prim-ministru?
Vorbesc fără patimă, vorbesc doar din aducere-aminte. Era şi epoca ziariştilor bătuţi (a celor câţiva, care nu-şi uitaseră meseria) şi a altora, din Timişoara, dispăruţi. Mai era epoca în care la una dintre televiziuni rula nu ştiu ce serial italian (Caracatiţa?) şi ştiu că se făceau analogii între tehnicile mafiote de acaparare a instituţiilor statului descrise în film şi felul în care se organiza, tentacular, corupţia la noi. Ţin minte că, prin 2001, m-am văzut cu un fost prim-ministru din epoca lui Constantinescu. Şi că mi-a spus: „ Ehe, furam şi noi, da’ vă spun sincer, furam ca găinarii. Ăştia, domle, fură ca profesioniştii de mare clasă!” Nu mai ştiu ce precumpănea în glasul fostului premier pre-năstăsian: invidia? admiraţia? un dram de dezaprobare? Mai ţin minte că ne-ntrebam cu toţii pe atunci, uitându-ne la pululaţia de „baroni locali” (atunci a intrat, vă amintiţi? sintagma asta în limba română, cu referire la liderii politici locali) şi la bogăţiile adunate de miniştrii şi prim-miniştrii noştri socialişti şi democraţi: De unde naiba se îmbogăţesc în halul ăsta dintr-o simplă leafă? De ce nu-i întreabă nimeni, ca-n Franţa sau Germania, de provenienţa caselor, tablourilor, limuzinelor şi a bijuteriilor?
Cum se face că le plângem astăzi de milă tocmai celor care, furându-ne prezentul de atunci, ne-au mai furat o bucată de viitor? N-ar fi mai înţelept să ne plângem nouă de milă pentru situaţia în care am fost aduşi?
Pe domnul Năstase am apucat să-l cunosc, în treacăt, înainte de 1990, la party-ul unui astrolog iubitor de tablouri. După ’90, i-am urmărit evoluţia ca şi cum m-aş fi uitat la un film. A urcat spre putere venind dintr-o lume care românilor le-a rămas şi până astăzi ocultă şi în care roluri importante jucau antrenorii post-Pacepa ai tinerilor „activişti”, de tipul Ristea Priboi, ajuns o vreme consilier al premierului Năstase şi dispărut apoi, în urma protestelor vehemente ale presei, se pare că undeva pe Coasta de Azur. Ce m-a uimit în urcuşul lui pe pârtia puterii a fost aerul de despot oriental pe care începea să-l respire, dar combinat cu ceva din rolurile jucate de Marlon Brando în filmele lui Francis Coppola. (De altfel, perindarea recentă pe la patul de spital te duce cu gândul la primenirea vechii echipe cu o generaţie tânără şi răzbunătoare, în care rolul lui Brando l-a luat Al Pacino.) Inadecvarea dintre cadrul democratic afişat al societăţii şi strângerea pârghiilor puterii într-o singură mână era, cred că pentru mulţi dintre noi care ne legănam în iluzia democraţiei, frapant. Drama lui Adrian Năstase este drama tuturor celor care, prin deţinerea neîngrădită a unei funcţii supreme într-un stat necopt democratic, se aşază, psihologic, deasupra oamenilor, uitând că prin failibilitate istorică şi prin caracterul trecător al trupului, ei nu sunt, aşa cum nu suntem nici unii, decât nişte bieţi omuleţi. Faptul că, judecat şi condamnat în unanimitate pe un dosar care conţine fapte, el nu-şi poate interioriza vina, arată că, psihologic, se aşezase şi rămăsese în punctul în care nu mai împărtăşea cu semenii săi consensul infracţiunii, al culpei şi al răspunderii. El pentru el, indiferent ce ar fi făcut sau făcuse, devenise, ca urmare a supradozei de putere pe care o ingurgitase, necondamnabil. România nu a condamnat în premieră după ’90, aşa cum se spune, un prim-ministru, ci un om drogat de putere într-o ţară care nu se putea desprinde de modelul despotului oriental drogat de putere. Iar genealogia acestui despot bate departe şi pare mereu actuală, de vreme ce coboară de la „Marii Regi” al Persiei din secolele VI şi V a. Chr. (aţi auzit de Cyrus şi Darius) şi urcă, la mica noastră scară, până la „secretarul general al Partidului”, Ceauşescu.
Şi mai e ceva. Fiecare viaţă are abisurile ei din culise. Nu ştiu de ce, dar n-aş dori deloc să ajung să-mi arunc o privire în abisul şi culisele vieţii domnului Năstase. Cred că sunt nespus de complicate. Îmi ajunge ce am văzut cu toţii în aceşti douăzeci şi doi de ani. Şi pe care, pentru a evita derapajele judecăţilor de azi, nu avem decât să ni-i aducem aminte.
