De același autor
Plagiatul lui Victor Ponta a ajuns testul de etică al comisiilor de etică din România. Să ne imaginăm că o comisie de etică trezește suspiciuni în privința acurateței sale etice și deci asupra validității activităților ei. O manieră de a ne edifica în această privință ar fi să privim felul în care a luat ea naștere și garanțiile pe care le oferă membrii ei în raport cu atribuțiile unei comisii de etică: o judecată de apreciere privitoare la moralitatea unui individ, așadar la capacitatea acestuia de a distinge între bine și rău și de a respecta această distincție. Dacă, de pildă, o societate are ca normă faptul că nu e bine să furi, și dintr-o comisie de etică menită să aprecieze existența unui furt fac parte hoți patenți, credibilitatea comisiei este nulă. Invers se va întâmpla dacă în componența ei intră oameni reputați pentru cinstea lor.
Dar mai există și alt tip de a judeca pertinența unei comisii de etică. O verifici dându-i un test. De pildă, îi dai să judece un plagiat de zeci de pagini existent într-o lucrare de doctorat, fără să dezvălui numele plagiatorului. În unanimitate și în scurt timp, membrii comisiei vor aprecia că e vorba de un plagiat și vor cere retragerea de urgență a titlului de doctor și a gradelor universitare obținute ca urmare a unei lucrări de doctorat plagiate. Într-un al doilea pas, i se dă comisiei un caz de plagiat la fel de patent, însă le spui membrilor comisiei că plagiatorul este prim-ministru. Dacă toți membrii comisiei vor spune că e vorba de un plagiat grosolan, comisia de etică trece definitiv testul de validitate, dovedindu-se a fi o adevărată comisie de etică. Nu-l trece, dacă în noua situație (plagiatorul este prim-ministru) vor exista rețineri printre membri comisiei sau, mai mult, dacă se va vota în unanimitate inexistența plagiatului. Într-un caz, activitatea comisiei garantează gradul de moralitate al unei colectivități, în al doilea, nu. Comisia de etica e descalificata, e ne-etica și trebuie urgent desființată, de vreme ce a dovedit că judecățile ei de apreciere se fac nu în raport cu principii, ci cu circumstanțe.
Ei bine, cazul plagiatului lui Victor Ponta a devenit un astfel de test de moralitate al comisiilor universitar-academice de etică din România. Consiliul Național de Atestare a Diplomelor și Titlurilor Universitare (cea condusă de academicianul Marius Andruh) și Comisia de Etică a Universității București (condusă de profesor dr. Marian Popescu) – singurele care erau de altfel chemate să dea un aviz formal – au trecut testul de moralitate al comisiilor de etică. În schimb, numele membrilor comisiilor de etică create ad hoc care au ajuns la concluzia că un furt este de fapt un act cinstit ar trebui să intre în conștiința publică a intelectualilor din România și, alături de numele plagiatorului, să devină nume ale oprobriului public.
Acum, e puțin probabil că nu sesizăm cu toții ridicolul situației la care s-a ajuns odată cu intrarea în scenă a acestor comisii și cu activitatea lor. Vlad Zografi a scris un text de toată frumusețea în care a arătat că orice om minimal alfabetizat va distinge fără șovăire identitatea unor zeci de pagini identice puse alături și extrase din cărți semnate de autori diferiți. Este evident, așadar, pentru oricine că un text identic cu altul, dar apărut după el și sub altă semnătură, este un text plagiat. Pentru a înțelege mai limpede ridicolul care se naște odată cu crearea unor comisii în lanț pentru examinarea unui fapt instalat din prima clipă în evidență, să luăm următorul exemplu. Un om cade în plină stradă ciuruit de optzeci și cinci de gloanțe. După primul moment de panică, lumea se apropie și constată că omul e cât se poate de mort. Desigur, e necesar, pentru ca episodul final al funeraliilor să aibă loc, un raport al poliției și constatul medicului legist. Cum ar arăta însă cazul celui ciuruit, dacă lucrurile ar urma cursul plagiatului nostru? El n-ar mai fi înmormântat niciodată. Noi și noi comisii de medici legiști și mereu alte echipe de polițiști vor fi chemate să stabilească moartea celui ciuruit. Și asta cu atât mai abitir cu cât cel mort, deși mort, ar fi întrebat dacă este mort și, culmea!, din noua dimensiune în care s-ar afla, a morții pure (asta în raport cu dimensiunea în care ne aflăm noi), ar susține că nu este mort. Putrezind și rămânând cu vremea un simplu schelet, el ar continua să fie cercetat de diferite comisii care se vor disputa asupra stării lui. În final, o fantomă ne va bântui viața și, deși cu toții vom ști că ea este o fantomă, unii vom spune că ea e vie (fantoma va afirma mereu asta, chiar dacă, prima, ea va ști că e fantomă), alții, că a murit de-adevăratelea.
