Un sărut pe gură

Cine nu știe cum se încheie povestea Marelui Inchizitor din Frații Karamazov?

Ivan îi povestește fratelui său Alioșa, care este pe cale de a se călugări, ce crede el că s-ar întâmpla dacă Isus ar coborî o clipă din nou pe pământ, la o mie cinci sute de ani după răstignirea sa. Scena se deschide în Spania, într-o piață din Sevilla, în plin exerciţiu al Inchiziţiei.

Coborârea aceasta, doar imaginată de Ivan şi neprevăzută de nici un text sacru, are forma unui intermezzo între venirea dintâi, cea povestită în Evanghelii, şi revenirea finală, parusia, anunţată pentru „sfârşitul timpurilor”, când istoria „lumii acesteia” se închide odată cu Judecata de Apoi şi cu instaurarea absolută a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Ce s-ar întâmpla, așadar, dacă Isus ar coborî o clipă pe pământ în plină istorie a lumii declanşată de prima lui venire? Cum s-ar purta cu El slujitorii lui de pe pământ, oamenii Bisericii instaurate de El, cei care i-au preluat învățătura şi mesajul? Cum s-ar purta cu El, de pildă, Marele Inchizitor? Din povestirea lui Ivan, aflăm că acesta poruncește ca Isus să fie arestat.

Ce-i reproşează Marele Inchizitor lui Isus în lunga adresare din celula în care Acesta este aruncat? Faptul de a fi evaluat prost natura umană. După cincisprezece secole de istorie christică, se dovedeşte că oferta făcută de Satana lui Isus şi respinsă de Acesta, atunci când a avut loc „ispitirea în pustie”, fusese una realistă. Isus se dovedise a fi fost un prost negociator. El, spune Marele Inchizitor, nu a înţeles de fapt cum trebuie priorităţile omului: nu de „pâinea Cerului”, în speţă de duh şi de libertate, are omul nevoie în primul rând. El este gata oricând să se supună (şi astfel să renunţe la darul împovărător al libertăţii), în schimbul primirii fără griji a pâinii obişnuite. Mulțimea se va pleca de bunăvoie în fața celui care va şti să-i asigure pâinea „cea de toate zilele”. Mai mult, ea va fi chiar bucuroasă să scape de libertatea spiritului, pe care Isus o considera un dar divin, în vreme ce pentru oameni, pentru cei mai mulţi, ea nu era decât o povară. Natura umană nu e, conchide Marele Inchizitor, pe măsura învățăturii lui Isus.

Pare limpede acum cine e de fapt Marele Inchizitor, de ce îl arestează el pe Isus, urmând să îl ardă pe rug, şi a cui ordine o reprezintă. Cândva pe parcursul evoluţiei creștinismului, Marele Inchizitor şi-a însuşit proiectul Satanei, cel refuzat de Isus în pustiu, dar care acum e introdus în lume printr-o operaţie de falsificare şi manipulare. Ordinea propusă de Marele Inchizitor e cea a Satanei, dar e reprezentată de o Biserică ce acţionează în numele lui Isus. Satana este ascuns în însăşi Biserica ce a preluat, sub conducerea Papei şi a Marelui Inchizitor, legatul Dumnezeului întrupat. Puterea e deţinută acum de partida Satanei care îi domină pe oameni prin recurs la foame şi frică. Povestea lui Ivan este povestea unei substituiri: Diavolul se strecoară în locul lui Dumnezeu, fluturând proiectul lui Dumnezeu şi realizarea lui de către Fiul Său.

Isus, sosind în mod inopinat în mijlocul acestei vaste operaţiuni de deturnare, încurcă lucrurile. Pentru a nu periclita deturnarea satanică a proiectului Său, el trebuie eliminat, ars pe rug ca un eretic de rând. Condamnându-l pe Isus, Marele Inchizitor urmează să demonstreze că Diavolul are dreptate, că oamenii sunt infantilizabili, că scopul vieţii trebuie să le fie indus din afară. Lor nu le trebuie libertatea. Având-o, ea îi încurcă. Deoarece nevoia de libertate e a celor puţini, rezultă că învățătura lui Isus e una de elite, neiubitoare de mulţimi şi neatentă la unica lor nevoie reală: nevoia de pâine. Iată de ce, își încheie el discursul, „mâine te voi arde pe rug”.

Scena se închide, fără ca Isus să fi rostit vreun cuvânt. În schimb… „Ostaticul se apropie de el și sărută blând buzele ofilite ale bătrânului de 90 de ani. E singurul lui răspuns.” Atunci, Marele Inchizitor, înainte de a părăsi celula lui Isus cu „un tremur în colțul gurii” și „având balsamul ăsta pe inimă”, „se îndreaptă spre ușă, o deschide și spune: «Du-te și să nu mai vii… Să nu mai vii… Niciodată, niciodată!»”

Recent, la librăria Humanitas din Sibiu, o profesoară a organizat, cu un grup de liceeni anume pregătiți, o discuție în jurul legendei Marelui Inchizitor. La un moment dat, o elevă a întrebat-o pe profesoară cu o netrucată inocență: „Doamnă, de ce l-a sărutat Isus pe Marele Inchizitor pe gură? Era gay?”. Nu știu cum au deslușit dascălii scena și ce răspunsuri s-au dat.

Dar știu că aceeași întrebare – de ce Isus l-a sărutat pe gură pe Marele Inchizitor? – i-o pune lui N. Steinhardt, în 1960, într-o celulă de la Jilava, prietenul său, sanscritologul Sergiu Al-George. Iată răspunsul acestuia: „Îi răspund doctorului Al-G. pre limba lui, adică în stil indianist: ca să-l treacă de la avidya („necunoaștere”) la vidya („cunoaștere”), ca să spulbere maya, adică să împrăștie fumul, să îndepărteze vălul, să risipească magia. După ce este sărutat, Marele Inchizitor, în sfârșit, vede realitatea. Sărutul, pe gură, acționează ca un șoc, zguduie, trezește.” (Jurnalul fericirii)

Știu, sună prost, dar avem urgent nevoie de un sărut pe gură. Și totuși cine, prin gestul acesta imaginat de Dostoievski, ar putea să împrăștie vălul, fumul și magia care stăruie peste mințile noastre?

Articol publicat si pe site-ul contributors.ro.