De același autor
Dar a celor din care înalți un edificiu social? Cum sunt cărămizile umane fabricate pentru ca rezultatul final să fie unul bun? Cât de bine sunt „preparați” românii în fabricile noastre de preparat oameni, ca să poată face ceva în viață, pentru ei și pentru cei în mijlocul cărora trăiesc? Dacă s-ar putea evalua calitatea cărămizii umane, ce loc am ocupa noi pe treptele actuale ale civilizației? Și cu asta ajungem la problema capitală: cea a educației la români.
Previziunea, nu obosește să ne spună Lucian Boia, nu se poate face când e vorba de evenimente istorice. Dintr-o imensă constelație de fapte, nu se poate deduce o configurație viitoare. Așa e. În schimb se pot face previziuni când pornim de la stări de lucruri. Poți să spui, de pildă, care va fi populația unei țări peste 30 de ani sau care vor fi resursele ei de energie. Tot așa, poți să spui cu siguranță ce se va întâmpla cu România dacă în clipa de față 51% din populație nu citește nici o carte, iar 42% dintre adolescenți sunt analfabeți funcțional. Unde ne situăm noi când e vorba de măsurarea nivelului elevilor de 15-16 ani la matematică, știință și citire (testul Pisa)? „Dintre țările din Europa Centrală și de Sud-Est, România e întrecută de Slovenia, Polonia, Cehia, Letonia, Ungaria, Lituania, Croația, Slovacia și Bulgaria. În urma României se află Moldova.” (Vezi articol „HotNews”, 6 decembrie 2016 – Performanțele în educație 2015. Testul Pisa.) Ei bine, dacă nimic nu se schimbă la nivelul educației, se va întâmpla ce se întâmplă acum: vom avea o populație cu „mușchii creierului” atrofiați, incapabilă să asimileze cunoștințele profesionale ale unui domeniu pentru a avea o calificare, așa cum și rudimentele unei culturi politice, necesare pentru exersarea oficiului democrației, îi vor rămâne străine. În plan moral, consecințele nu sunt direct măsurabile, dar felul în care ne votăm primarii și parlamentarii ne poate spune câte ceva despre situația către care ne îndreptăm. Vom pierde definitiv criteriile de valoare, nu-i vom mai deosebi pe oamenii onești de lichele. Vom cădea pradă celor mai primitive manipulări. Vom recădea în preistoria celor Zece porunci („Să nu furi!”, „Să nu minți împotriva aproapelui tău!” etc.) și a Predicii de pe munte. Tot votând, cu mintea netedă, „cărămizile umane” cu care s-a construit faimosul „Parlament al borfașilor”, vom vota până când votul va deveni o formalitate. Îi vom alege la nesfârșit pe cei care ne conduc voioși, de peste două decenii, într-o prăpastie a istoriei.
A-ți iubi țara nu înseamnă a scoate tricolorul la geam, ci a fi îngrijorat de prezentul și viitorul ei. Educația a devenit într-o asemenea măsură o problemă în România, încât ea pune în discuție existența noastră viitoare ca popor. Cărțile vor ajunge o trufanda, iar noi vom fi ca merii sălbatici crescuți pe o margine de drum pierdut al istoriei.
***
Problema cititului e cu mult mai mult decât una de cultură. Ea pune în mod nemijlocit în discuție evoluția sau involuția anumitor zone ale creierului. Ea ar putea fi perfect comparată cu starea unui om care ajunge la atrofie musculară pentru că „nu mai face mișcare”. Între „o minte care nu merge” (care nu se exersează citind) și picioarele care-și refuză mersul, analogia e perfect pertinentă.
„În anii 80 (…), profesorul Lecours a ajuns la concluzia că programul genetic care duce la o mai frecventă dominație a părții cerebale stângi era mai puțin implementat în creierul celor care nu învățaseră să citească decât al celor care învățaseră. Descoperirea i-a sugerat că procesul citirii poate fi explorat cu ajutorul pacienților la care capacitatea de a citi se deteriorase.” (Alberto Manguel, Istoria lecturii, Nemira, București 2011, pp. 49-50)
Sugestia care se face aici este că persoanele care, în urma unor accidente cerebrale survenite în emisfera stângă, devin dislectice se aseamănă în oarecare măsură cu persoanele analfabete și semianlfabete care au în mod curent probleme de exprimare și de semantică.
Pe de altă parte, educatorii noștri de două decenii încoace n-au mai fost școala și profesorii, ci ziariștii de televiziune, radio și presă scrisă care, la adăpostul „libertății de expresie”, au practicat cu sistem calomnia și minciuna. Cu excepția câtorva care au rezistat eroic și și-au făcut exemplar meseria, ei i-au aplaudat pe minerii care au luat cu asalt capitala, au devenit apoi pe față mercenarii unor mafioți, i-au relansat în spațiul public pe vechii securiști aducându-i pe platourile televiziunilor și transformându-i în patrioți ai neamului, i-au maculat pe cei care puteau deveni repere de conduită socială și intelectuală, au inoculat limbajul urii în mentalul colectiv și au introdus linșajul mediatic în societate.
Efectul mediilor asupra românilor, statistic calculat, a fost devastator. Manipularea, vulgaritatea, arondarea majoritară a presei pe găști politice și mafii ne-au făcut hipofreni în proporție de masă. Combinată cu distrugerea învățământului, instrumentarea presei a fost cea mai teribilă bombă pusă la temelia societății românești. Ea avut timp să explodeze în acești 26 de ani, lăsând în urma ei o societate ruinată mintal.
***
M-am întrebat în toți acești ani dacă ce s-a întâmplat cu cartea, cultura și educația în genere la noi a fost făcut din nepăsarea celor aflați la putere sau, pur și simplu, din incompetența lor. Cum s-a ajuns ca, dintre cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, România să aibă cea mai săracă piață de carte, dar nu numai raportat la mărimea populației, ci în chip absolut? Iată câteva cifre dureros de grăitoare.
Mai întâi numărul de cititori din România – considerându-se „cititor” cel care cumpără între 6 și 12 cărți pe an – este de 1,2 milioane de persoane. Dintre acestea, jumătate (600. 000 de persoane) sunt din București.
Cifra de afaceri anuală a pieții de carte în România este, la o populație de 20 de milioane de locuitori, de 60 de milioane de euro. Comparați acum această cifră cu cifra de afaceri a pieții de carte în câteva țări mai mici decât țara noastră:
Bulgaria: 60 de milioane euro
Slovacia: 140 de milioane euro
Ungaria: 230 de milioane euro
Cehia: 430 milioane euro
Danemarca: 350 milioane euro
Suedia: 450 de milioane euro
Olanda: 1 miliard euro
Și-acum cifra de afaceri la cele mai mari țări europene:
Polonia: 1,2 miliarde euro
Italia: 2,5 miliarde euro
Franța: 4 miliarde euro
Marea Britanie: 4 miliarde euro
Germania: 9, 8 miliarde euro
***
Cum de am ajuns aici? Fiecare dintre noi își poate răspunde rememorându-și traseul celor 26 de ani de „tranziție” și moștenirea istorică cu care am intrat în ea. S-a cultivat oare anume teama de carte și de un intelect cultivat ? Greu de crezut. Asta ar fi presupus că cei ajunși la putere aveau cultura cărții, conștiința funcțiilor ei în dieta noastră mentală. Or, n-o aveau. A existat oare un dispreț al clasei politice pentru educație, vizibil în primul rând din salariile de batjocură date profesorilor de-a lungul anilor ? A apărut oare, într-o lume mafiotizată, care exhiba spectacolul averilor făcute peste noapte, credința că mintea cultivată nu slujește la nimic? A venit oare răul din transformarea învățământului în afacere, prin apariția fabricilor de diplome botezate insidios „universități private”? Sau a licitațiilor trucate la manuale? (N-am uitat cum editura care a asigurat tipărirea „materialelor electorale” pentru PDSR în anul 2000 a câștigat licitația la toate manualele pentru clasele I-IV pe un număr nelimitat de ani).
***
Au fost toate astea, desigur. Dar lor li s-a adăugat acum răul cel mai mare: lehamitea de bon ton. Nu puțini dintre compatrioții mei își declară, pe unde apucă, blazarea. Ei nu vor mai vota. Vor sta acasă. Le e de-ajuns ce-au trăit 26 de ani! S-au săturat de comedia democrației românești!
Simt nevoia să le răspund, scoțând la suprafață, dintr-un text pe care l-am publicat cu câteva luni în urmă (Primejdia care ne paște. Despre lehamite), două fragmente. Unul este un citat din Alexis de Tocqueville:
„Când totalitatea cetățenilor nu vrea să se ocupe decât de treburile particulare, partidele au toate șansele să devină stăpânele treburilor politice. Putem vedea atunci adesea pe scena mare a lumii o mulțime reprezentată de câțiva oameni. Aceștia vorbesc singuri în numele unei majorități absente sau neatente; numai ei acționează în mijlocul unei nemișcări generale; ei hotărăsc în toate, după capriciul lor; ei schimbă legile și tiranizează după plac moravurile; și rămânem uluiți văzând în ce număr mic de mâini nevolnice și ticăloase poate cădea un popor mare.” (Despre democrație în America, volumul II, capitolul XIV)
Celălat text e al meu. L-am socotit și pe el actual:
„Nouă ne-a fost greu să schimbăm paradigma societății totalitare cu una democratică și să înțelegem că cei aleși au să ne dea socoteală pentru tot ce fac. Că puterea cu care au fost investiți trebuie să se consume numai pentru binele nostru.
Întorcând spatele celor chemați să ne slujească, i-am lăsat să-și facă de cap. Obișnuindu-i cu lenea noastră cetățenească, ei au ocupat spațiul rămas gol, s-au destrăbălat în el, și-au creat mecanismele de autogenerare a puterii sub masca jocului democratic. Au făcut ce-au vrut cu forța de decizie care le-a fost pusă în brațe, simțind că nimeni nu-i controlează și nimeni nu le va cere vreodată socoteală. Au furat cu nemiluita banii publici, au sărăcit țara, ne-au lăsat fără spitale și medici, cu școala și mințile vraiște, ne-au distrus patrimoniul, au închis drumurile vieții pentru cei mai buni dintre noi și i-au făcut să plece. Nepăsându-ne de felul în care se iau hotărârile în numele nostru, am ajuns la bunul plac al intereselor și capriciilor lor. Lenea socială, acesta e «păcatul cetățenesc» în care trăim de un sfert de secol.”
La întâlnirea care a avut loc ieri cu prim-ministrul Cioloș la sediul Grupului de Dialog Social, acesta s-a despărțit de noi rugându-ne să vorbim cu familiile și prietenii să meargă la vot. Era ceva înduioșător și disperat în vorbele lui. Nu știa cum să ne roage să ne facem binele.
Articol preluat de pe contributors.ro
