De același autor
La 23 martie 2011, Institutul Polonez de Relaţii Internaţionale (PISM) şi Ambasada Marii Britanii în Polonia au organizat, la Varşovia, conferinţa cu titlul: „Cum poate fi democratizat Belarusul?”. Reprezentanţi ai societăţii civile din Belarus (Andrei Dinko-redactor şef al săptămânalului bielorus de opoziţie Naşa Niva, Alexander Milinkevici-lider al Mişcării pentru libertate şi candidat la alegerile prezidenţiale din Belarus din 2006, Iaroslaw Romanczuk-preşedinte al Centrului Mises, candidat la alegerile prezidenţiale din Belarus în 2010), jurnalişti polonezi (Piotr Koscinski-director al cotidianului Rzeczpospolita, Andrei Poczobut, corespondent în Belarus al Gazeta Wyrbocza), diplomaţi (Rosemary Thomas, ambasadorul Marii Britanii în Belarus) şi experţi în relaţii internaţionale (Marcin Zaborowski, director al PISM; Lukasz Adamski, coordonator al Programului Relaţii bilaterale în Europa, PISM, Pawel Kazanecki, preşedinte al Centrului Democratic Est-European) s-au reunit pentru a încerca să răspundă la întrebarea cheie despre construcţia democraţiei în secolul XXI. Dezbaterea, organizată în două paneluri, a analizat situaţia politică şi economică din Belarus, problemele şi soluţiile de sprijin pentru ONG-uri şi presa de la Minsk.
30 de ani până la democraţie...
Anul 1979 este simbolic în istoria Poloniei. Papa Ioan Paul al II-lea şi-a vizitat atunci, pentru prima dată, ţara natală ducând polonezilor care trăiau sub dictatura comunistă un mesaj religios.
Papa, un simbol al lumii libere, al democraţiei le vorbea concetăţenilor săi despre libertatea oferită de religie, dar nu şi despre democraţie. Nimeni nu se gândea atunci şi nu avea curajul să propună democratizarea vreunei republici populare. Nu se ştia ce putere vor avea Lech Walesa sau Solidarność. Peste 10 ani, comunismul avea să cadă la Varşovia. Şi, peste alţi 20 de ani, Polonia este un exemplu de succes al democratizării, care poate oferi solidarność.
La graniţa de est a teritoriului administrat de Varşovia, există un stat rămas cu 30 de ani în urmă, care imită situaţia Poloniei din anii’80. Belarusul este pur şi simplu o dictatură de succes în Europa secolului XXI: un preşedinte aflat la putere din 1994, după fraudarea mai multor scrutinuri şi reprimarea prin forţă, asasinarea sau încarcerarea vocilor opoziţiei politice sau a societăţii civile. Dincolo de peisajul politic atipic şi demodat pe care îl oferă în Europa, Belarusul ridică o întrebare cheie pentru succesul modelului occidental democratic: care este reţeta de succes a democratizării pentru ”statele celui de-al treilea val”?
Se caută un Lech Walesa şi o Solidarność pentru Belarus
Opoziţia politică din Belarus este divizată: a propus nu mai puţin de 9 candidaţi la alegerile prezidenţiale din decembrie şi are obiective politice diferite (oscilând între cooperarea strânsă cu Moscova sau cu UE). Radicalii vor să-l înlăture pe Lukaşenko prin revoluţie şi să instaureze rapid democraţia. Moderaţii sunt tentaţi de o schimbare graduală, cu sprijin occidental, respingând sancţiunile economice ale UE, pe motiv că acestea ar fi folosite de Lukaşenko pentru a spori euroscepticismul populaţiei. Ambele tabere oferă ”mai mult cuvinte decât acţiune”, potrivit lui Rosemary Thomas şi, după cum afirma Alex Milinkevici, ”nu ştiu ce ar face dacă ar veni la putere”.
Societatea civilă şi mass-media independente din Belarus reclamă cu fervoare probleme financiare: ”în cei 20 de ani de la înfiinţare, am primit doar 2.000 de euro de la UE...nu avem nici măcar suficiente computere în redacţie”, afirma Andrei Dinko, redactor-şef la Naşa Niva, săptămânal de opoziţie de la Minsk. ONG-urile condamnă şi infiltrarea KGB-ului.
”Eu votez cu Lukaşenko! Nu mă interesează democraţia.”
Potrivit unor sondaje independente (SOCIUM, Ucraina) 45% dintre bieloruşi au vrut ca Alexandr Lukaşenko să rămână la conducerea Belarusului pentru un al IV-lea mandat. Alte sondaje dau cifre şi mai mari. Unii au votat de frică, pentru a nu-şi pierde slujbele sau pentru a nu fi daţi afară din universităţi. Dar, cei mai mulţi l-au susţinut pe Lukaşenko pentru că nu văd alternativa şi nu doresc europenizarea (doar 24% dintre bieloruşi susţin o posibilă integrare în UE). Popularitatea lui Lukaşenko este paradoxală într-o societate care, potrivit lui Andrei Dinko, ”nu se mai află sub dictatura dură din Polonia [anilor’80], are acces la presa liberă şi foloseşte internetul în proporţie de 40%”.
Ce urmează?
Criza economică este cel mai probabil scenariu pentru bieloruşi. Banca Naţională este aproape lipsită de rezerve valutare: ”nu am reuşit să cumpărăm euro sau dolari pentru a veni în Polonia, deoarece nu mai erau case de schimb”, se plângea Milinkevici. Alexandr Lukaşenko a folosit la maxim resursele bugetare, în campania electorală, prin creşteri salariale.
Al doilea scenariu vizează privatizarea unor obiective economice: China şi Rusia sunt principalii ofertanţi. Statele UE se feresc să facă investiţii în Belarus din cauza legislaţiei restrictive. În plus, Lukaşenko este tributar unor acorduri de investiţii în valoare de 3.4mld.$ semnate cu Xi Jinping, prim-secretar al Secretariatului Partidului Comunist din China, în martie 2010. Rusia va face tot posibilul să obţină ceva în procesul de privatizare: şantajul energetic este arma cea mai simplă a Moscovei.
După 30 de ani de la vizita Papei în Polonia, pe buzele tuturor reprezentanţilor opoziţiei din Belarus, ale diplomaţilor şi analiştilor politici occidentali apare frecvent cuvântul ”democraţie”. Toţi se gândesc la el, dar ”nimeni nu are încă un proiect, sau măcar un concept”, după cum a afirmat, în încheierea, dezbaterii Pawel Kazanecki. Succesele Poloniei şi a celorlalte state din Europa Centrală şi de Est în implementarea democraţiei sunt un model de plecare. Revoluţiile colorate şi ceea ce a urmat acestora sunt experienţe politice ce nu pot fi neglijate. Speranţa este vie. Dezbaterea rămâne deschisă.
Citeste si despre: Belarus, Polonia, KGB, democratizare, Lukasenko.
