De același autor
In umbra marilor malversatiuni financiare ale tranzitiei - unele ajunse in sfarsit, desi nu se stie cu ce rezultat concret, in instrumentarea PNA -, cea de la Oltchim Ramnicu Valcea risca sa treaca neobservata. Cazul in speta n-ar merita sa aiba o asemenea soarta, trebuind dimpotriva sa se bucure de toata atentia. Este de un tip mai deosebit si, in plus, ca si la RAFO si Petromidia, graviteaza in jurul controversatei operatiuni de conversie in actiuni a unor datorii catre stat.
La Petromidia, privatizarea s-a facut cu preluarea de catre cumparatorul privat a datoriilor istorice facute de rafinarie pe vremea cat era proprietate de stat. In timp, prin mecanismul majorarilor si penalitatilor de intarziere, aceste datorii s-au multiplicat. Grupul Rompetrol, care a preluat Petromidia, sustine ca, dupa privatizare, si-a platit la leut obligatiile curente catre stat. Astfel incat conversia in actiuni, decisa in 2003, se refera numai si numai la datoria istorica, de pe vremea apartenentei la stat, suplimentata prin mecanismul majorarilor si penalitatilor de intarziere. In realitate insa, intrucat nu s-a facut o neta delimitare "fizica" intre datoriile istorice si obligatiile curente, multe plati, desi in contul obligatiilor curente, au fost contabilizate de Ministerul de Finante in contul datoriilor mai vechi, cu prioritate la incasari. Asa ca lucrurile sunt complicate, cert fiind doar faptul important ca Petromidia a reusit sa treaca, deja de vreo doi ani, pe profit din exploatare, ca a facut investitii in modernizari (care ii permit sa fabrice produse la norme europene) si ca si-a platit darile curente, inclusiv transa anuala prevazuta in contul castigurilor pentru actiunile detinute de stat in schimbul datoriilor convertite.
La RAFO lucrurile sunt cu mult mai simple. Spre deosebire de Petromidia, RAFO a fost privatizata prin stergerea datoriilor de pe vremea cand aceasta fusese in proprietatea statului. RAFO putea deci incepe o viata noua, fara balastul trecutului. Asupra fabuloaselor debite existente acum catre stat nu planeaza nici un dubiu: nu sunt istorice, ci sunt facute doar in putinii ani de cand rafinaria a devenit privata. Nici in proprietate privata, insa, RAFO n-a trecut pe profit, continuand sa functioneze pe pierderi. Care au fost acoperite prin neplati ale obligatiilor la buget. Urmeaza ca organele judiciare sa stabileasca daca aceste pierderi si neplati provin dintr-o simpla gestiune incompetenta sau, dimpotriva, dintr-o gestiune frauduloasa. O eventuala conversie in actiuni a datoriilor la stat ar fi, in aceste conditii, o noua forma de stergere a acestor datorii pe seama bugetului (adica a contribuabilului), pentru ca rafinaria nu a facut dovada ca poate obtine profit platindu-si darile la stat si, deci, sa aiba si de unde a achita castigurile anuale, pana la rascumparare, pentru stat, care ar prelua actiuni in schimbul datoriilor.
Sa vedem cum stau lucrurile la Oltchim: mult mai bizar si mai putin "clasic". In prezent, o conversie in actiuni a unor datorii catre buget ale combinatului valcean este in litigiu si se afla in justitie. Actiunea este deschisa de actionarii minoritari privati, care cer revocarea acestei conversii, care, facuta fiind fara respectarea reglementarilor in vigoare, ii deposedeaza pur si simplu de participatiile lor, dobandite fie prin programul de privatizare in masa, fie castigate ulterior prin achizitii transparente in bursa. Care este de fapt problema? La Oltchim, statul a fost si a ramas actionar majoritar. La un moment dat, combinatul n-a mai avut rezultatele economico-financiare cu care obisnuise si nu si-a mai putut onora toate obligatiile financiare. Creditele bancare contractate si care trebuiau rambursate aveau insa garantii de stat. Si, acum atentie!, actionarul majoritar - adica statul - a impus, in organele de conducere ale societatii, hotararea de a nu se face un capat de tara din achitarea obligatiilor catre banci, lasand creditorii bancari sa execute statul insusi in calitatea sa de garant. Astfel, datoriile combinatului au ajuns la stat si, nu dupa mult timp, actionarii minoritari s-au trezit ca actionarul majoritar - adica statul - aranjeaza o conversie in actiuni a datoriilor respective la stat. Bineinteles, la un pret (adica la un curs al actiunilor) care sa permita statului sa redevina coplesitor majoritar in societate. Dintr-o trasatura de condei, actionarii minoritari isi vad pur si simplu participatiile reduse de peste 10 ori, de la 47% la numai 5%. Nationalizare in toata regula! Dar nu prin acte recunoscute transparent, ci printr-o malversatiune financiara! Deocamdata, conversia este suspendata, pana cand instanta va decide. Economic insa, actionarii minoritari sustin ca, prin rezultatele obtinute, combinatul are posibilitati sa-si achite debitele la stat, urmand ca nefericita conversie sa devina lipsita de obiect. Iar cresterea cursului actiunilor Oltchim in bursa ar oferi sansa unei majorari de capital, lansata tot in bursa, prin care s-ar obtine de asemenea fonduri pentru stergerea datoriilor la stat.
Dincolo insa de ingineria financiara in sine, ramane problema: cine si de ce a montat-o! Ca doar nu de dragul extinderii proprietatii de stat s-a facut montajul! Sumarizand, lucrurile se prezinta in felul urmator: statul-patron a decis sa arunce in seama bugetului de stat plata obligatiilor financiare ale unei societati proprietate de stat, lucru acceptat de statul-autoritate publica, pentru ca apoi statul-patron sa-si extinda proprietatea de stat pe seama unor actionari privati.
Deci, statul a centrat, statul a dat cu capul, statul a iesit invingator! Evident, insa, nu statul poate fi incriminat, ci niste institutii si, inca si mai clar, niste persoane imputernicite sa reprezinte statul. Statul-patron nu exista in general, ci in cazul in speta era reprezentat de Ministerul Economiei si Comertului. Bugetul este administrat nu de stat in general (si nici de Ministerul Economiei si Comertului), ci de Ministerul Finantelor Publice. Decizia de conversie n-a luat-o statul in general, ci guvernul ca reprezentant al statului-autoritate publica. Si, atentie mare!, activele supuse malversatiunii financiare nu apartin statului, ci constituie bun public. Nu este greu de depistat si de ce s-a montat ingineria financiara: activul, respectiv societatea Oltchim, era probabil vizata de vreun client politic care dorea s-o cumpere cat mai pe gratis si oricum fara incomozi atarnati de ea, cum sunt actionarii minoritari.
Este un exemplu notoriu de amestecare deliberata a borcanelor, de interferenta a componentelor si functiilor statului pentru devalizarea sau deturnarea banului public in interese de grup sau personale. Toate acestea petrecandu-se pe vremea fostei guvernari, cei nou investiti sa reprezinte statul se cuvine sa clarifice problema.
Pana cand organele judiciare vor decide in cazul cu pricina, ramane intrebarea: unde s-a aflat Consiliul Concurentei, institutia care trebuie sa vegheze respectarea regulilor concurentei loiale si ajutorului de stat, reguli grav incalcate in speta cu pricina? Se spune ca onor Consiliului Concurentei nici nu i s-a cerut avizul, desi la o operatiune de genul celei efectute la Oltchim era necesara notificarea si deci aprobarea din partea institutiei respective. Consiliul Concurentei avea insa tot dreptul si posibilitatea de a se autosesiza. Pana acum insa nu a facut decat sa execute comenzi ale puterii. Nu intamplator, una din conditiile pe care Romania trebuie sa le indeplineasca pentru a evita activarea de catre Comisia Europeana a clauzei de salvgardare, care ar duce la amanarea cu un an a aderarii, este intrarea cum se cuvine in rol a Consiliului Concurentei. Acesta trebuie sa dea un verdict in cazul Oltchim potrivit normelor europene dupa care are mandat sa se ghideze.
