De același autor
S-a ajuns ca farmaciile sa fie, in ultimul timp, un subiect de aprigi dispute si lungi polemici pur si simplu pentru ca, pe calea deschisa de liberalizarile asociate transformarilor politice si economice de dupa 1989, s-a pornit prost. Deschiderea domeniului pentru capitalul privat s-a facut pe baza Legii societatilor comerciale din 1990, fara sa se ia in considerare caracterul special al pietei medicamentelor. Cu toate ca au fost prevazute si intarite in timp reglementari privind desfasurarea activitatii din farmacii de catre specialisti in materie, capitalul implicat in domeniu si-a urmat traseul comercial, existand in momentul de fata nu numai farmacii ale farmacistilor, ci si farmacii apartinand unor proprietari din afara domeniului, care urmaresc fara echivoc profitul, gandind activitatea din farmacii mai putin ca un act sanitar, si mai mult ca un act comercial. Din momentul in care proprietari nefarmacisti au dezvoltat lanturi de farmacii, care au preluat treptat, treptat o cota tot mai importanta din piata, conflictul s-a declansat violent. De-o parte, “farmacistii”, adepti nedezmintiti si in general nenuantati ai ideii “farmacia farmacistilor”. De cealalta parte, “oamenii de afaceri”, adepti ai disjunctiei dintre proprietari (care pot fi farmacisti sau nu) si specialisti (singurii care pot opera in farmacii).
Pozitiile partilor in disputa apar ireductibile, pentru ca sunt legate de abordarile de principiu, si nu de diversele aspecte concrete de aplicare. Aceasta, cu toate ca, dincolo de abordarile de principiu, incriminarile fiecarei parti la adresa celeilalte se concentreaza tocmai pe observatii neinterpretative din activitatea de zi cu zi a celor doua categorii de farmacii.
Reprezentantii proprietarilor nefarmacisti de farmacii imputa “farmacistilor”, care ar dori in exclusivitate proprietatea farmaciilor, o anumita incompetenta manageriala, insuficienta capitalului de lucru si investitional, fapt evidentiat, intre altele, de posibilitatea de a se gasi in farmaciile acestora doar medicamente de duzina, in timp ce celelalte medicamente pot fi procurate numai la comanda, si deci cu intarziere. In replica, pe fluxul invers, se reproseaza ca, din farmaciile componente ale unui lant, pacientul iese fara a-i fi onorata o reteta asa-zis “magistrala”, semn ca farmacistii au fost transformati in vanzatori si nu mai le sunt cultivate exercitiile specialitatii in directia prepararii de retete prescrise. In general, insa, incriminarile la adresa lanturilor de farmacii vizeaza, pe de o parte, comercializarea excesiva a serviciului de sanatate (cum ar trebui sa fie si cum ar trebui considerat cel din farmacii), iar, pe de alta parte, abuzurile de pozitie dominanta pe piata. Lista este lunga: “confiscarea” amplasamentelor cu vad, concentrarea doar in zone urbane, practicarea unor discounturi ca in magazinele de comert, promovarea inadmisibila a unor vanzari asociate, prezenta in farmacii a unor produse tehnico-medicale si cosmetice, de la pantofi mai mult sau mai putin ortopedici, la creme mai mult sau mai putin tamaduitoare, relatii privilegiate, daca nu chiar clientelare, cu casele de sanatate si furnizorii de medicamente.
Proiectul Legii farmaciilor promovat de ministrul Sanatatii, Eugen Nicolaescu, bate in favoarea principiului “farmacia farmacistilor”, avand sustinerea unei bune parti a slujitorilor breslei, care se considera direct amenintati de expansiunea lanturilor de farmacii si de practicile acestora din urma. Ca atare, limitari sunt prevazute in calea extinderii acestor lanturi. Aceasta pentru viitor, caci o intoarcere inapoi nu mai este practic posibila, fiind exclusa constitutional deposedarea de farmacii a proprietarilor nefarmacisti.
Exponentii lanturilor de farmacii, in legaturile lor complexe cu cercurile de interese din sistemul de sanatate si producatorii si importatorii de medicamente, au pus tunurile pe proiectul de lege. Ministrul liberal parea ca se tine tare. Nu se stia de ce parte va inclina balanta, chiar si in situatia interventiei Consiliului Concurentei, care a apreciat ca proiectul de lege s-ar opune concurentei libere in domeniu. Nu este vorba de a pune in discutie judecata de valoare a Consiliului Concurentei. In discutie poate fi insa jurisdictia in domeniu a acestei institutii, caci piata de distributie a medicamentelor este oricum una speciala, nefiind deloc o certitudine ca ar trebui sa se supuna strict principiilor si normelor de concurenta. Recursul la Consiliul Concurentei este discutabil, intrucat, in cazul pietelor speciale, supravegherea este exercitata nu de catre Consiliu, ci de Autoritati de reglementare.
Interventia unor oficiali straini, mai mult sau mai putin abilitati in materie, pare sa transeze insa chestiunea. Interventia sefului Delegatiei Comisiei Europene la Bucuresti, Jonathan Scheele, a fost una alunecoasa. Domnia sa a vorbit de tendinta ce s-ar manifesta in UE, de liberalizare a pietei in domeniu, in timp ce, oficial, nu prea exista asa ceva. Majoritatea tarilor membre, oricum toate tarile mari, au organizari traditionale ale pietei, mai mult pe principiul “farmacia farmacistilor”. Si nu se intrevede ca acestea sa renunte in curand la o asemenea organizare. Oricum, cel putin din aceasta cauza, UE nu are reglementari comunitare in materie si instituirea unor reglementari de concurenta complet libera nu are o prea mare sansa, chiar daca s-ar liberaliza piata serviciilor.
In proslavirea liberei concurente, noul ambasador american, in interventia pe care domnia sa a avut-o de asemenea, a uitat distinctia neta care exista in America intre farmacii si drogherii, reglementarile fiind diferite pentru un domeniu fata de celalalt. In urma acestor interventii, Legea farmaciei - componenta a pachetului de legi privind reforma sanatatii initiata de ministrul liberal de resort - ar putea fi chiar retrasa. Dar, dupa cum se poate observa, nu ca urmare a argumentelor venind dintr-o anumita parte a slujitorilor breslei, ci din cauza criticilor, nici macar foarte potrivite si avizate, aduse de emisari straini. Nu polemizam aici cu sustinerile d-lui Scheele sau ale ambasadorului american, desi ar merita, pentru ca argumentele domniilor lor nu sunt solide, ci cam subtirele si, mai ales, nu prea se articuleaza cu realitatile pietei din tarile lor. Ne rezumam a intreba de ce ar fi Romania teren de experiment pentru abordari liberaliste care nu se aplica de fapt acolo de unde vine prescriptia! Din pacate, retragerea Legii farmaciei ar fi un nou exemplu, din multiplele ale perioadei din urma, care ar proba ca la Bucuresti nu se mai gandeste - si ce sa mai spunem de vreo decizie! - pe baze proprii, actionandu-se doar ca ecou al unei presiuni sau chiar numai al unei sugestii externe. Legea farmaciei n-ar fi vreun cap de afis din acest punct de vedere - existand alte aspecte mult mai gogonate -, dar ar fi, fara indoiala, un exemplu semnificativ.
