De același autor
Invatatori, profesori, mineri, functionari publici, lucratori la Metrou au pornit cu totii in campanie pentru cresteri salariale. Guvernul se afla la stramtoare. Bani n-are de unde sa scoata, nici sa vrea. Aceasta, dincolo de faptul ca a mari salariile in sectorul de stat ar fi in momentul de fata o actiune ucigasa la adresa economiei in situatia in care se afla. De ce a ajuns intr-o situatie tensionata, aceasta este o alta problema, la a carei creare isi are contributia sa si introducerea cotei unice. Evident, daca se cedeaza intr-un segment social, pretentiile, pe buna dreptate, vin avalansa din toate celelalte sectoare. De partea cealalta a baricadei, sindicatele nu pot scapa prilejul: se perfecteaza bugetul pe anul viitor si, daca este sa se prevada niscai cresteri de salarii, acum ar fi momentul.
In ciuda acestui argument perfect valabil, concomitenta - daca nu chiar concertarea - acestor revendicari salariale din sectoare atat de diferite nu poate sa nu duca cu gandul si la anumite implicari politice. Sunt, de altfel, atatia interesati in provocarea unei caderi a Cabinetului Tariceanu, desi multi dintre acestia, inclusiv persoane de altminteri cu pozitii simandicoase, nu au in buzunar o alternativa mai buna la actualul guvern pana la verdictul din primavara al Comisiei de la Bruxelles cu privire la aderarea in 2007 la UE. Si aceasta cel putin prin faptul ca orice formula guvernamentala ar fi pana atunci, cand s-ar putea eventual organiza alegeri anticipate, aceasta va depinde de avatarurile actualei aritmetici parlamentare si, aproape implicit, de pacatele prezentei variante de coalitie.
Suspiciunea ca in actiunile sindicale actuale s-ar putea sa-si fi varat si politicul coada nu poate fi, de altfel, inlaturata, in masura in care atatia lideri de sindicat sunt parlamentari pe listele unor partide politice, in virtutea unei legi care permite o asemenea apartenenta prin sfidarea cea mai strigatoare la cer a incompatibilitatilor rezultand dintr-un vadit conflict de interese.
Desigur, insa, nu totul poate fi politica. Baza revendicarilor salariale este economica. Salariile romanilor sunt mici, unele chiar jenant de mici. Cererile pentru castiguri decente sunt, de aceea, de principiu indrituite. Atata doar ca, daca nu au la baza castiguri prealabile de productivitate a muncii, sunt pur si simplu niste pacaleli. Surplusul de bani ajuns pe piata se transforma rapid in inflatie si castigurile presupuse sunt anihilate de aceasta. La nivelul global al economiei, salarii sporite peste cresterile de productivitate fac mai mult rau, accentuand dezechilibrele ce pot destabiliza economia. Iar, in situatia actuala din economie, cresterile salariale ameninta sa toarne gaz peste foc in deficitul extern, prin faptul ca, alimentand consumul ce n-are acoperire in productie interna, nu fac decat sa stimuleze importurile s-o ia si mai tare razna. Aici se manifesta de fapt implicatia cotei unice, care, avantajandu-i serios pe salariatii cu castiguri mari, a dat un impuls substantial consumului, indeosebi celui acoperit din importuri.
Una peste alta, revendicarile salariale sunt justificate, dar nu au acoperire cu resurse. Atat cererile pentru un trai decent, cat si resursele care pot sau nu pot acoperi aceste cereri au un caracter obiectiv. Exista, din pacate, cel putin trei intruziuni, trecute sau prezente, care altereaza in mod subiectiv aceasta relatie, in sine obiectiva, cereri-resurse. De toate trei este responsabil politicul.
Una este aceea ca politicienii romani au lasat, in mod parsiv si demagogic, a se intelege cum ca aderarea la UE va aduce cresteri ale nivelului de salarizare in Romania, macar in ideea unei contraponderi totusi la noianul de constrangeri si scumpiri puse, tot de catre politicieni (cel putin in parte nu tocmai exact), pe seama obligatiilor de conformare la starile de lucruri din UE. Or, apartenenta la UE nu aduce nicidecum automat resursele care sa faca posibile sugeratele cresteri salariale.
A doua intruziune de diversionism politic o constituie placa de patefon pusa invariabil de ani de zile, de indiferent care dintre guverne, cum ca FMI s-ar opune de fapt revendicarilor salariale, si nu, doamne pazeste!, guvernul sau pur si simplu starile de lucruri din economie. Acum se plateste pentru aceasta diversiune, caci s-a scapat de FMI si opozitia acestuia nu mai poate fi invocata.
In sfarsit, a treia interventie diversionista - tot a politicului - care acum a ajuns sa fie platita de autoritatile in functie este ceea ce am putea numi operatiunea de imagine “cresterea economica”. De ani si ani - anul acesta se implinesc vreo sase - autoritatile romane, de asemenea indiferent care au fost acelea, se lauda cu cresterea economica obtinuta, mai mica, de pilda, in anul 2000 (circa 2%) si chiar substantiala (peste 8%) in 2004. Oamenii vad insa ca se tot inregistreaza crestere economica si ei nu prea se aleg cu ceva semnificativ din acest lucru. Ba mai rau, cand cer salarii mai mari li se raspunde ca si cum nici n-ar fi fost crestere economica, argumentandu-se chiar cu cifre ca nu sunt bani. Si atunci, din doua, una: ori fructele cresterii economice sunt sterpelite de cineva, caci oamenilor nu prea le mai ramane mare lucru, ori cresterea economica de care se vorbeste nu exista de fapt, aflandu-se doar pe hartie, in produse sau servicii fictive, neajungand, cum se spune, sa se materializeze in carne si oase.
Nu pot fi negate cresterile salariale obtinute in perioada de crestere economica din ultimii ani. Cifrele spun chiar ca aceste cresteri au fost in Romania cu mult mai substantiale decat in alte tari din centrul si sud-estul Europei. Si inflatia a fost insa mult mai inalta in Romania. Dar si mai pronuntat au operat in domeniu discrepantele care exista, din pacate, in Romania intre imaginile oferite de statistici si realitatile din buzunare. Discrepante valabile si in ce priveste cresterea economica, si in ce priveste inflatia. Fiind intr-o prea mare masura constituita din raportari de cresteri de activitate in intreprinderi care nu si-au onorat obligatiile financiare, cresterea economica din ultimii ani este in buna masura una nesanatoasa, mai mult consumatoare decat furnizoare de resurse, si oricum una care nu poate fi sursa reala de cresteri salariale. La randul ei, inflatia, calculata dupa structuri discutabile ale preturilor avute in vedere, arde mult mai sever la buzunare decat sugereaza statisticile. Astfel, in mod obiectiv, costul real al vietii impinge mereu in sus cererile salariale, pentru care economia reala nu dispune de resursele acoperitoare pe care in principiu le pune la dispozitie economia din statistici.
