De același autor
Poate din convingere si, in orice caz, in urma unor puternice presiuni din partea oamenilor de afaceri autohtoni si mai ales a investitorilor straini, guvernul Tariceanu incearca sa modifice cat mai repede si
cat mai substantial Codul Muncii. Ca actualul Cod al Muncii are nevoie sa fie schimbat nu reprezinta vreun dubiu. Este un text sindicalist, adoptat de sindicate, pastorit de un guvernamental tot sindicalist si ca filiatie, si ca gandire, si avizat de niste patronate-fictiune de pe la intreprinderile de stat, care nu sunt interesate de fapt de soarta afacerilor pe care le administreaza. Esenta problemelor puse de actualul Cod al Muncii si, prin implicatie, a schimbarilor necesare este faptul ca, potrivit unui studiu al Bancii Mondiale asupra climatului de afaceri la nivel mondial, dificultatile legate de angajarea sau concedierea unui lucrator sunt in Romania de aproape doua ori mai mari decat in statele OCDE (Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica, ce grupeaza tarile industrial dezvoltate, precum si cateva dintre tarile avansate pe calea tranzitiei).
Ministerul Muncii a pornit la drum in modificarea Codului Muncii intr-un mod operativ. A prezentat partilor - sindicate si patronate - propria varianta, care includea propunerile de schimbare. Ca noul text ce ar fi rezultat din aceste propuneri ar fi fost cu totul altceva decat cel in vigoare n-ar fi fost un bai, dar, daca se accepta teza - nu tocmai acoperitoare in realitate - ca actualul Cod al Muncii a instituit, prin spirit si formulari, si mai ales prin procedurile rigide, un dezechilibru in favoarea angajatilor si in defavoarea angajatorilor in raporturile de munca, atunci amintitele propuneri de modificare insemnau trecerea, din pacate, dintr-o extrema in cealalta, urmand, daca ar fi fost adoptate, sa instituie nu echilibrul dezirabil, ci un nou dezechilibru, de data aceasta in favoarea angajatorilor. Oscilatiile spre extreme nu pot sa mire insa intr-o societate fara clasa de mijloc!
Propunerile venind din partea Ministerului Muncii au creat suspiciunea ca guvernul, dupa ce a dat-o in bara cu prezumptiva relaxare fiscala legata de cota unica, din care capitalul a iesit de fapt cu mult mai impozitat decat munca, s-a repezit pe revizuirea Codului Muncii spre a incerca sa recupereze terenul pierdut pentru capital. Reactiile au fost atat de puternice, incat guvernul a fost obligat sa reformuleze unele din cele mai criticate propuneri si chiar sa lase, in principiu, patronatele si sindicatele sa negocieze noul text, urmand sa-si asume doar rolul de mediator.
Aprecierile sindicatelor ca revizuirile propuse initial de guvern ar transforma pe angajati intr-un fel de sclavi ai angajatorilor nu ar fi putut fi interpretate doar ca expresii ale asteptatelor reactii sindicale de respingere chiar si a ideii de schimbare a Codului Muncii, pentru ca nu erau lipsite de un sambure de adevar. Nu s-ar putea renunta la prevederea legata de aplicabilitatea contractului de munca la nivel national pentru toate societatile comerciale: ar fi un vid de reguli, poate un haos si, oricum, n-ar mai fi nevoie nici de sindicate, nici de patronate. Nu s-ar putea admite ca regula contractele individuale de munca pe perioada determinata. Daca este vorba de relatii de munca intre angajati si angajatori, intr-o economie de piata din epoca moderna, regula trebuie s-o constituie contractele de munca pe perioada nedeterminata, cele pe perioada determinata urmand sa fie exceptiile pentru acoperirea zecilor de tipuri de situatii in care relatiile de munca nu pot fi, in mod obiectiv, reglementate altfel. De asemenea, nu s-ar putea obliga salariatul, in capitalismul secolului XXI, sa efectueze munca suplimentara fara sa-si fi dat acordul in acest sens si fara stipulatii clare cu privire la o remunerare suplimentara. Si nici nu s-ar putea renunta, avand in vedere spiritul transparentei de care se tot face atata caz prin capitalismul lui "political correctness", la informarea periodica a lucratorilor asupra situatiei economico-financiare a firmei in legatura cu derularea raporturilor de munca. Nu se poate face rabat de la toate acestea, indiferent ce vor, ce sustin sau ce argumente aduc diferiti patroni romani sau straini.
Unde sunt insa de operat modificari stie toata lumea foarte bine: in domeniul disponibilizarilor de personal. Nu este vorba aici de disponibilizarile din ratiuni disciplinare sau legate de nerespectarea reala sau presupusa a obligatiilor angajatilor, cazuri in care se justifica anchetele, rapoartele, avizele sindicale si altele asemenea. Este vorba, insa, de disponibilizarile din ratiuni economice, caz in care, potrivit Codului Muncii in vigoare, mai este nevoie si de planuri de masuri, propuneri de recalificare etc. La micii agenti economici toate acestea sunt chiar hilare!
Procedurile sunt atat de rigide ca, pana sa se produca disponibilizarea angajatului, da faliment angajatorul! Evident, asemenea reglementari sunt obstacole in calea restructurarii, parghia principala a competitivizarii si eficientizarii activitatii economice, necesara ca apa in concurenta necrutatoare pe care firmele romanesti sunt obligate sa o infrunte in general in anii ce vin si indeosebi, in mod direct, in Uniunea Europeana. Si, tot atat de evident, asemenea reglementari, care sunt un ecou al starilor de lucruri si practicilor din sectorul de stat, anuleaza cel mai important atu al sectorului privat: flexibilitatea. Sectorul privat foloseste adaptarea rapida la situatie ca factor concurential si disponibilizarile de personal ca stimulent al productivitatii muncii. Disponibilizarile concurentiale sunt preferabile disponibilizarilor in urma falimentului. Caci, daca sectorului privat nu ii este facilitata adaptarea la competitie, acesta falimenteaza. De aceea, imprumutul in sectorul privat al reglementarilor rigide de disponibilizari din sectorul de stat - unde, cel putin pana acum, nu s-a prea dat faliment - este de rau augur. Si este de rau augur pentru capacitatea concurentiala a Romaniei.
Actualul Cod al Muncii trebuie schimbat pentru ca este un text sindicalist, ceea ce inseamna foarte precis ca nu este neaparat impotriva patronilor si in favoarea salariatilor. Iata cel mai expresiv exemplu: se ocupa cu tot felul de obligatii, reale sau fictive, ale angajatorului si cu tot felul de drepturi, reale sau fictive, ale angajatilor, uitand un aspect fundamental al problemei, care doar aparent nu tine de Codul Muncii, ci eventual de Codul Fiscal. Disfunctia majora in relatiile de munca din Romania este in legatura cu faptul ca, in sute de mii de cazuri, angajatii se trezesc ca angajatorii nu le-au achitat contributiile pe care acestia din urma le aveau, potrivit legii, de suportat in contul lor la sistemele publice de asigurari de pensii sau de sanatate, unele chiar ce le fusesera retinute din salariu. La o imbolnavire sau la un transfer, atatia si atatia constata ca nu pot beneficia de servicii de sanatate, intrucat contributia pentru sanatate nu a fost varsata sau ca, oficial, le revine pentru pensie, potrivit contributiei efectuate, un punctaj net inferior celui pe care il credeau! Angajatii la stat nu prea au asemenea probleme, caci la stat nu trebuie sa se faca diferite giumbuslucuri in hartii, intrucat intreprinderilor de stat li se permite, fara consecinte, sa nu-si onoreze obligatiile catre bugetele publice. Fara consecinte, adica fara sa dea faliment si fara vreo repercusiune pentru angajati.
Iata pe cine, de fapt, favorizeaza comparativ actualul Cod al Muncii: pe angajatul de la stat. Nici pe angajatul din sectorul privat, nici pe patronul privat! Asa ca actualul Cod al Muncii este de fapt o invitatie de a se lucra la stat si o incurajare, daca se va putea, sa se dezvolte sectorul de stat. Iata ce trebuie schimbat si precis reglementat!
Codul Muncii in vigoare este un text sindicalist care trebuie schimbat nu pentru ca ar fi in favoarea sindicatelor si impotriva patronatelor, ci pentru ca, prin spiritul si prevederile acestuia, liderii de sindicat au cautat sa-si pazeasca cu strasnicie locurile caldute, parlamentaro-sindicaliste, legate de structurile economice de stat si de structurile politice care atarna de cele dintai. Si toate acestea, in timp ce PIB-ul romanesc este creat in proportie de 70% in sectorul privat. Si in timp ce acesta a ajuns sa ocupe cea mai mare parte din totalul fortei de munca. Nemaivorbind de faptul ca sindicalismul, ca stare de spirit si gandire politico-economica, face legea, in vreme ce gradul de sindicalizare a scazut de la 85% la inceputul perioadei postdecembriste la circa 40%, liderii sindicali, care se dau mari si tari, fiind principalii vinovati ca n-au pregatit sindicalismul pentru economia din viitor. Domniile lor au preferat sa se agate de structurile de stat, fara sa se ingrijeasca de structuri sindicale din sectorul privat, astfel incat, daca sectorul privat isi va continua, in ciuda tuturor oprelistilor, inaintarea, vor ramane in curand fara obiectul muncii.
