Ionesco / Ionescu - dincolo şi dincoace de România

Nimic mai deconcertant şi mai fascinant decât această tensiune identitară decelabilă în echivalenţa onomastică. Miza arheologiei intelectuale iniţiate de  Marta Petreu, o dată cu “ Ionescu în ţara tatălui”, este de neînţeles în absenţa acestei relaţii tensionate şi complexe pe care Ionesco o va întreţine  cu patria tatălui său. Câteva dintre textele sale dramaturgice se nasc din revizitarea unui trecut  care îl bântuie- spectrul fanatismului, al naţionalismului şi al excluderii  este parte din această moştenire pe care Ionesco o va  converti în energia ce animă  experienţele sale teatrale.

Temerară şi erudită, Marta Petreu reconstituie itinerariul intelectual şi uman contorsionat al unui personaj şi al unei epoci. Ereditatea este  un factor esenţial în România de după 1918. Avansul tendinţelor etnocratice face ca sângele evreiesc să fie un păcat imposibil de expiat. Încă de la afirmarea sa în spaţiul public românesc, Ionescu, cel de dinainte de Ionesco, este conştient de linia care îl separă de colegii săi de generaţie. Puritatea  neamului devine, o dată cu  generalizarea paradigmei dreptei radicale, un criteriu în funcţie de care se evaluează apartenenţa la naţiunea însăşi. Distincţiile lui Nae Ionescu nu au nimic academic în substanţa lor. Ele sunt transcrierea, sofisticată şi cinică, a unei discriminări care se fondează pe manipularea religiei şi a rasei.[1]

Prins în acest insectar al României dintre 1930 şi 1938,  Ionescu este în egală măsură un rebel şi un martor tulburat de  mutaţiile pe care le contemplă. Trecerea de la extravaganţa critică din  “Nu” la alienarea în raport de elita intelectuală în curs de fanatizare este parte din procesul de iniţiere pe care scriitorul îl  traversează. Ceea ce Ionescu, fiul renegat al tatălui, trăieşte acum este trauma din care se naşte  textul “ Rinocerilor”. Precisă şi nuanţată, investigaţia Martei Petreu încadrează genealogia imaginii fantasmatice care l-a marcat pe Ionesco.   Ca şi în  cazul atâtor altora, silueta care se desenează pe fundalul acestei aventuri spirituale  este aceea  a  Profesorului ispititor şi mefistofelic. Nae Ionescu, ( un alt  Ionescu, din aceeaşi ţară a tatălui), este actorul care domină  scena pe care se desfăşoară drama generaţiei de la 1927.  Refuzul politicii ca politică, adică ca practică de acomodare şi compromis cu o realitate imperfectă,  legitimează căutarea Politicii ca mântuire şi investire mesianică. Tentaţia fascistă a atâtora dintre contemporanii săi este mai mult decât o schimbare de ideologie. Este o mutaţie de profunzime, similară cu  aceea pe care solitarul personaj al lui Ionesco o va observa la  cei din jurul său. Jurnalul în care  Ionescu  examinează această perioadă în care fascinaţia nae ionesciană îşi atinge punctul culminant, contaminând o întreagă umanitate intelectuală, este asemeni unei fişe de notaţii clinice.  Simptomatologia pe care Ionescu o transcrie în paginile sale este o contribuţie fundamentală la conturarea profilului  Omului Totalitar ce populează veacul XX. Licărul din ochi,  abandonarea prudenţei critice, îmbrăţişarea unui limbaj radical şi simplificat, dominat de clişeele limbii de lemn fasciste, sunt tot atâtea semne vizibile ale regresiunii ce pregăteşte teroarea şi barbaria. Exilul lui Ionescu este răspunsul la această presiune insuportabilă. Izolarea scriitorului devine o expresie a izolării celui care îşi conservă luciditatea într-o mare dominată de sirene sângeroase.

Revelaţia rinocerizării este şi revelaţia ponderii pe care o deţine naţionalismul agrest şi orb în această ecuaţie a fanatismului şi crimei. Radicalizării generaţiei de la 1927 îi răspunde, în oglindă, radicalizarea libertară şi umanistă a lui Ionescu.  Despărţirea de România dominată de  rinoceri şi de violenţa rasistă este vizibilă în reflecţia  diplomatului de la Vichy . Depărtarea permite privirii critice să  pătrundă în adâncul răului din care izvorăşte magma urii. Defazată istoric, viziunea lui Ionescu  nu mai poate avea nici o semnificaţie în România de după 6 martie 1945. Textele publicate în “ Viaţa Românească”, sinteză a unei lecturi lucid- chirurgicale a României pe care Ionescu o părăsise, devin, în contextul avansului totalitar şi al lichidării pluralismului, un capăt de acuzare împotriva celui ce este vinovat de a fi comis o ofensă adusă naţiunii. Izolării care obligă la expatriere îi urmează condamnarea din iunie 1946. Cercul se închide şi  criticul  fanatismului legionar  este indezirabil în propria sa ţară.  Modificarea de optică ideologică nu face decât să potenţeze violenţa rinocerilor.

Transformarea lui Ionescu în Ionesco  înseamnă asumarea nu doar a unei noi identăţi lingvistice, ci şi a singurătăţii ce este preţul libertăţii şi al lucidităţii. În ţara Tatălui, Ionescu  descoperă solitudinea intelectualului care nu aderă şi care nu cedează fanatismului. Textele dramaturgice sunt parte din confesiunea  acestei sensibilităţi ultragiate şi iconoclaste.