Misterul Jurnalului Fericirii

Istoria “ Jurnalului fericirii “ se confundă cu istoria secolului comunist în România. Înainte de a fi capodopera lui N. Steinhardt şi testamentul unei întregi sensibilităţi central şi est-europene, cartea  este un obiect  supravegheat, urmărit, confiscat şi arestat.  “ Jurnalul “ se află în miezul unei reţele de informatori,  reţea a cărei misiune este de a investiga destinul, doar în aparenţă umil, al unui marginal. Confraţi, mai mult sau mai puţin iluştri, sunt mobilizaţi de Securitate în această operă  patriotică. Delaţiunile lor sunt cele care permit poliţiei politice să  identifice şi să izoleze  corpul delict al memoriei întruchipate în carte.  Ca şi Maestrul lui Bulgakov, Steinhardt este de neimaginat în absenţa acelor miriapodici demoni meschini, pregătiţi să servească regimul cu entuziasm.

Din acest travaliu prometeic al confiscării şi rescrierii se  naşte şi varianta inedită a “ Jurnalului’, variantă descoperită de George  Ardeleanu în tezaurul de  manuscrise de la Rohia. Ca şi în cazul romanului pierdut al lui Dinu Pillat,  miracolul se produce, ca şi cum România ar fi vizitată de escorta infernală a lui Wolland. Din pântecul uitării se iveşte, intact, un fragment de sensibilitate. Deşi incomplet, textul de la Rohia este una dintre revelaţiile cele mai însemnate ale ultimului deceniu. Pus în paralel cu  forma canonică, cu acribie benedictină şi erudiţie de  către George Ardeleanu, el îşi relevă calitatea de a fi nu doar o variantă a textului canonic, ci şi o operă ce îşi are logica şi autonomia sa.(1)

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât şi această variantă de la Rohia confirmă ceea ce  critica de după 1990  nu a părut să  înţeleagă.  “ Jurnalul “  lui Steinhardt este infinit mai complex  decât ar putea indica dimensiunea lui de carte- document. O comparaţie cu  epopeea lui Ion Ioanid, “ Închisoarea noastră cea de toate zilele”, probează  natura  particulară şi deconcertantă a scrierii lui Steinhardt. Miza acestei fresce polifonice nu este doar salvarea unei experienţe  concentraţionare- cartea este, simultan, o meditaţie în marginea timpului  şi a suferinţei, dar şi o revizitare a unei tradiţii occidentale, intelectuale şi teologice.  Rafinată şi atentă la tectonica clipelor  care se duc fără a se mai întoarce,  opera lui Steinhardt reuneşte, în filoanele ei de  adâncime, vocile lui Proust,  Joyce , Dostoievski şi  Chesterton. Ambiţia lui Steinhardt este de a regândi, narativ,  traiectoria personală şi comunitară, în egală masură.

Varianta de la Rohia a “ Jurnalului Fericirii “ păstrează aceste nivele ale textului. Ca şi în ipostaza  canonică, modernitatea formei este frapantă. Este ca şi cum  Steinhardt ar deţine secretul de  naviga pe culoarele timpului şi ale memoriei. Juxtapunerile nu sunt niciodată întâmplătoare şi la o distanţă de câteva pagini contemplăm  siluetele succesive ale aceluiaşi Steinhardt- de la tânărul eseist ce  degustă Occidentul şi discuţiile cu  E. Neumann până la viitorul monah, trecând prin bolgia infernului în care întrevede salvarea.  Complexitatea punerii în scenă trădează, poate, ambiţia ascunsă a lui Steinhardt- aceea de a  depăşi limitele genurilor clasice, creând un tipar în care ficţiunea autobiografică, eseul şi reveria teologică să fie reunite. Este aceasta o structură hibridă ce corespunde excentricităţii funciare a lui Steinhardt însuşi. Refuzând să intre în tipare, el sfârşeşte prin a revendica un teritoriu ce este asemeni lui.

Roman al formaţiei intelectuale  şi reflecţie asupra libertăţii,  varianta de la Rohia a “ Jurnalului  Fericirii” conservă amprenta contrapunctică a scriiturii lui Steinhardt.   Poate mai discursiv şi mai digresiv decât expresia  canonică, el relevă sensibilitatea unui autor obsedat de  dialogul cu istoria. Elaborând “ Jurnalul fericirii”  în chiar intervalul în care romanul politic românesc este sedus de tactica  adevărurilor parţiale şi a  omisiunilor simbolice, Steinhardt  ilustrează  alternativa subterană a adevărului şi libertăţii .  Distanţa dintre  Steinardt şi contemporanii săi, de la Constantin Ţoiu  la Alexandru Ivasiuc, este dată de asumarea unei mize radical diferite în plan  etic. Singurătatea lui Steinhardt  decurge din această condiţie a situăriii în contra curentului. Decupajul memoriei este, la Steinhardt, unul prin  excelenţă anti totalitar. Comprimisul în vederea publicării nu este o opţiune. Dacă romanul politic cauţionează alibiurile  stalinismului naţional, critica sub semnul libertăţii imaginată de Steinhardt este profetică şi neîmblânzită.  Ca şi Mihail  Bulgakov, de la un punct încolo, Steinhardt alege să scrie ca şi cum zidurile din jurul lui ar înceta să mai existe.  Excentricitatea este calea de redobândire a  demnităţii originare.

Redat acestui context românesc şi european, “ Jurnalul fericirii“ reconfirmă poziţia canonică  centrală  a lui Steinhardt. Travaliul asupra memoriei  se traduce şi prin  travaliul asupra scriiturii. Defazat în raport de  cei ce îl înconjoară şi elaborează literatura  Republicii Socialiste, Steinhardt alege să –şi asume condiţia scufundătorului ce tinde spre adânc şi  limpezimile acestuia. Acolo, atât de departe de vuietul cacofonic al socialismului real, scriitorul interoghează condiţia umană şi oferă celor de mâine calea de ieşire din labirint, sub semnul libertăţii şi al curajului suicidar.           

Note :

(1) Nicolae Steinhardt, “ Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia. “, îngrijirea ediţiei, compararea variantelor,note, addenda şi indice  de  George Ardeleanu, Editura Polirom, Iaşi, 2012.