O revizuire inutilă şi ratată

Săptămâni întregi de lucru  în cadrul Comisiei Parlamentare au culminat pe  17 iunie 2013 cu decizia de a se amâna votul pe marginea acestui text pentru luna septembrie.  Statutul însuşi al operei prezidate de Crin Antonescu şi girate de actuala majoritate este pus în chestiune. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât iniţiativa  Preşedintelui Republicii de a convoca un referendum pe tema  unicameralismului a readus în discuţie tema ignorată deliberat atât de Forumul Constituţional, cât şi de  parlamentari- se poate  imagina un text de revizuire cu nesocotirea voinţei naţionale, exprimate în cadrul referendumului din 2009? Oricât de sofisticate şi de cinice, argumentele aleşilor naţiunii şi ale avocaţilor lor mediatici nu pot face să dispară realitatea unui decizii ce condamnă la irelevanţă consultarea naţiunii în chestiunea  propriului  ei viitor.

În acest context de impas pe termen scurt, legea de revizuirea apare ca un document inutil, lipsit de consistenţă intelectuală şi plasat sub semnul amatorismului juridic. Singurul merit al  procesului de modificare al  legii fundamentale este de a fi indicat erorile pe care suntem chemaţi să le evităm în viitor, în  ipoteza unei revizuiri sau a  elaborării unei noi legi fundamentale.  De la  configurarea unei agende publice, prin dezbateri autentice şi de lungă durată, până la  alcătuirea cadrului ce reuneşte aleşii politici şi experţii în materie , drumul unei constituţii moderne nu are nimic în comun cu improvizaţia ai cărei martori am fost. În absenţa atenţiei acordate transparenţei deliberărilor şi calităţii discuţiilor însele, amendarea constituţiei alunecă în ridicol şi în grotesc.

Şi poate că principala lecţie oferită  de aceste luni din anul 2013 este legată de necesitatea reformării reprezentării politice în România- obez şi incapabil de reflecţie, actualul parlament  este modelat de efectele secundare perverse ale unei legi electorale viciate şi este recrutat prin intermediul unor partide politice fomdate pe clientelism şi rapacitate. Invocând cuvinte nobile, aleşii PP- DD migrează către majoritatea  din Camere, în vreme ce Opoziţia descoperă, din păcate prea târziu, necesitatea opoziţiei în raport de  legea de revizuire.  Monocameralismul poate fi condiţia necesară, dar nu suficientă, în cadrul acestui proces de reformă a statului. Ceea ce contează este eliminarea acestui sentiment de impunitate şi de aroganţă identificabil la nivelul elitei parlamentare. Iritarea provocată de orice evocare a naţiunii şi a cetăţenilor trădează această voinţă de a uzurpa, prin orice  mijloace, drepturile imprescriptibile ale alegătorilor. Modelul ce bântuie imaginarul parlamentar românesc este acela al oligarhiei şi subdezvoltării- o ţară de oameni  în  genunchi,peste care domneşte o masă de aleşi  eliberaţi de orice răspundere politică  şi juridică. Extinderea imunităţilor la nivelul miniştrilor, în acord cu legea de revizuire, probează această tendinţă de omnipotenţă.

În locul unei amendări haotice şi aberante, este necesar, mai mult ca oricând, să  reflectăm la poziţia pe care libertatea şi egalitatea în faţa legii le deţin în cadrul unei republici. Privilegiile  şi discriminarea sunt valorile ce subminează acest eşafodaj la care trebuie să aspirăm. Regăsirea instinctului civic  este ţinta ce se cere asumată,ca parte a unui proiect de durată.