O revizuire previzibilă sau despre cum promisiunile devin realitate

După cum par să indice surse din presă, în acord cu un calendar strâns evocat de însuşi  Prim-ministrul  României, revizuirea constituţiei devine un fapt cert, iar  profilul noii legi fundamentale prinde  contur. Este adevărat, nimic din scenariul  ingineriei constituţionale din România de astăzi nu are ceva în comun cu   “Forumul constituţional”, cu consultarea politică largă sau cu participarea cetăţenilor. Acum,  ca şi  în trecutul  recent, România va avea parte de o constituţie  edictată de elita politică ce înţelege să păstreze pentru ea monopolul deciziei, elaborând un cadru înşelător de nuanţă democratică şi europeană. Nu Camerele vor decide, nu parlamentarii vor delibera, nu cetăţenii vor reflecta- este suficient ca un număr de patru, cinci personalităţi din cadrul actualei majorităţi să convină asupra unor principii pentru ca aceastea să fie traduse în normele adoptate de adunările docile şi previzibile.  România politică din 2013 se întoarce la o  tradiţie  familiară, ce trimite la actul întemeietor semnat de Frontul Salvării Naţionale.

Punctele acceptate indică mai degrabă o prudenţă în domeniul revizuirii. Schimbările legate de statutul puterii executive marchează îndrumarea către parlamentarizarea regimului, de vreme ce  şeful de stat nu mai are  vreo marjă de manevră semnficativă în materia desemnării candidatului la funcţia de prim ministru. Acesta provine  din cadrul partidului care a obţinut cel mai mare număr de  mandate în parlament.  Un alt semn al parlamentarizării este şi retragerea dreptului şefului de stat de a  refuza  numirea unui ministru în cazul remanierii. Extinderea atribuţiilor şefului de guvern este vizibilă şi în măsura în care acestuia i se conferă , constituţional,  privilegiul de a reprezenta România la  Consiliul European, cu excepţia a două situaţii precizate expres.

Tot de un tip parlamentar de organizare ţine şi ideea de moţiune de cenzură constructivă- este greu de văzut cum un asemenea instrument poate să fie adaptat unui model semiprezidenţial. După cum tot de această tendinţă de bricolaj constituţional aparţine şi sugestia apariţiei unei moţiuni simple, care să poată conduce la demiterea unui ministru. Dezideratul limitării exceselor puterii executive este satisfăcut,declarativ, prin obligaţia de a prezenta în termen de cinci zile  ordonanţele de urgenţă la Camere , ca şi prin limitarea numărului de asumări ale răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului.

În fapt, ceea ce pare  de netăgăduit este faptul că această propunere de revizuire, în ipoteza adoptării ei, va marca un ascendent  al Premierului, constituţional  şi simbolic .  Viitorul Preşedinte, oricine ar fi acesta din urmă, nu va fi decât un demnitar cu puteri limitate. Este o opţiune care, pe termen lung, se poate dovedi decisivă în conturarea  echilibrului politic de la noi. Combinaţia dintre puterea personală şi administrarea maşinariei de partid din  Camere îi conferă şefului de  guvern poziţia cea mai influentă.  Parlamentarizarea regimului maschează întărirea, masivă, a prerogativelor Premierului.

Şi o remarcă finală. În 2009, cetăţenii României au votat în cadrul unui referendum validat, în favoarea unei reforme a  Camerelor.  Nimic din această exprimare  a  voinţei naţionale  nu a mai contat, în 2013. Lecţia revizuirii din  2013 poate fi rezumată fără  dificultate- în România, stăpânii politici au identităţi diferite, în vreme ce ei, supuşii fără de glas, cetăţenii, sunt şi vor fi aceiaşi.