De același autor
Nimic nu este întâmplător în politica românească. Mai cu seamă atunci când miza discuţiilor şi a iniţiativelor este legată de domnia legii şi de constituţionalism . Departe de a fi ignorant, politicianul român este deosebit de atent la toate detaliile ce îi pot afecta, direct sau indirect, statutul simbolic şi cel juridic. Dezinteresul pentru binele comun este dublat de preocuparea pentru propria carieră.
În acest context, blocajul din cadrul CSM şi dezbaterea din cele două camere pe tema imunităţii sunt o probă în acest dosar al slăbirii statutului de drept în România. Numitorul comun al celor două fenomene este dat de poziţia pe care o justiţie independentă o deţine într-o democraţie constituţională. Ambele evoluţii subminează, deliberat, acest statut, vizând să instituie o stare de arbitrariu ce anulează însăşi ideea de egalitate constituţională în faţa legii. Protecţia excesivă solicitată de deputaţi şi senatori se întâlneşte cu apariţia imposibilităţii de a funcţiona a celui mai important organism ce garantează independenţa magistraturii.
În cele din urmă, ţinta acestui asalt pornit pe cele două fronturi este separaţia şi echilibrul puterilor în stat. Cum s-a observat deja, ambiţia aleşilor naţiunii nu este doar aceea de a se aşeza deasupra legii, ci şi conturarea unui cadru care să oficializeze privilegiul întemeiat pe alegerea în una din cele două camere. Ori în acest stat al privilegiilor separaţia puterilor în stat este un element care poate perturba mecanismul bine pus la punct al imunităţilor şi impunităţilor. În faţa atacului parlamentului şi al puterii executive, justiţia poate fi instrumentul ce oferă echilibrul în societate, restabilind egalitatea constituţională prin soluţionarea litigiilor de o manieră imparţială şi neutră. Domesticirea justiţiei, prin decredibilizarea CSM şi intimidarea membrilor săi recalcitranţi, este de natură să facă irelevant orice apel la separaţia constituţională a puterilor.
O dată cu eliminarea obstacolelor reprezentate de instanţe şi de parchete,o dată cu marginalizarea Curţii Constituţionale înseşi, suveranitatea parlamentară , care nu este decât o prelungire a celei mediatice, devine absolută şi ilimitată. Nimeni şi nimic nu se mai poate opune tentaţiei factorului politic de a-şi consacra propria sa ordine a inegalităţilor. Departe de a fi o chestiune tehnică, accesibilă doar celor iniţiaţi, separaţia puterilor în stat este unica garanţie de care naţiunea dispune , spre a-şi apăra libertatea. Dispariţia sau slăbirea ei indică, fără echivoc, abandonarea principiilor constituţionale şi întronarea bunului –plac. Luciditatea angajată a cetăţenilor se impune astăzi în România,mai mult ca oricând.
