De același autor
Temelia pe care stă România contemporană este un nisip mişcător: minciuna asupra evenimentelor din 21-25 decembrie 1989.
În ziua de 22 decembrie 1989, Ceauşescu abandona puterea pe care o deţinuse atât de straşnic timp de douăzeci şi patru de ani, lua sfârşit un regim de non-drept de mai bine de patru decenii. Două zile mai târziu, în ajun de Crăciun, dictatorul-tiran era executat în urma unei sentinţe a unui tribunal de excepţie. Un tipic proces-spectacol comunist, o negare de principiu a justiţiei. Chiar Ceauşescu a spus atunci esenţialul: „Puteaţi să ne împuşcaţi şi fără mascarada asta“. Dar fiecare pasăre pe limba ei piere.
Cu toate acestea, nu avem dreptul moral să condamnăm farsa sinistră de la Târgovişte. Fiindcă ne-am dorit-o. Si nu fără motive: în momentul în care erau executaţi soţii Ceauşescu, pe străzile Bucureştilor se continua un masacru. Puterea nu se mai găsea nicăieri. Autoritatea statului dispăruse. La situaţie excepţională, justiţie excepţională. În tot cursul istoriei există momente de ruptură – şi începuturi. Regimul comunist se isprăvea aşa cum se născuse şi existase – în negarea legalităţii, iar românii prindeau speranţă.
Dacă noua Românie ar fi fost contrariul celei vechi, dacă ar fi devenit ţara de dreptate, democraţia scrupuloasă în care au început să spere cetăţenii acelui început de ianuarie, când zidurile au fost însemnate cu inscripţia „Jos comunismul“, atunci am fi putut trece peste „mascarada“ de la Târgovişte. Dar nu a fost să fie. Nici imediat după aceea, nici până astăzi, nu s-a putut stabili cine a tras în decembrie. Bănuiala oribilă, anume că morţii Revoluţiei au fost victimele unei alte „mascarade“, de mai mare amploare, rămâne adevăratul act întemeietor al României postcomuniste. Iar în anul al douăzecilea al Revoluţiei române dosarul afacerii a fost închis, în timp ce ţara noastră este condamnată de instanţele internaţionale.
Temelia pe care stă România contemporană este un nisip mişcător: minciuna asupra evenimentelor din 21-25 decembrie 1989. Timpul îngroapă tot mai adânc faptele şi, odată cu ele, şansele restituirii adevărului istoric.
Pe această temelie şubredă s-a clădit România de azi. Fondatorii ei, vechii comunişti, care ne vedeau ca un teren intermediar între o Uniune Sovietică slăbită şi o Europă caritabilă, a trebuit, încet, să accepte ideea că destinul nostru comun este în cadrul Vechiului Continent. Printr-un proces gradual, România a devenit membră a Organizaţiei Tratatului Nord-Atlantic şi, mai târziu, a Uniunii Europene.
Un gangster care frecventează o societate aleasă nu devine automat un gentleman. Tot astfel, aderarea la instituţiile europene nu a civilizat oligarhia română. În acele prime zile de libertate, atmosfera de complot şi de trădare consolida, pentru un foarte lung timp, reţeaua de influenţe şi complicităţi pe care avea să se întemeieze puterea în noua societate. Mai de mult, dictatura se prefăcuse în tiranie. Drept dovadă stau, şi vor rămâne o eternitate, proiectele megalomane ale lui Ceauşescu, realizate în unicul scop al gloriei sale personale. Odată cu dorinţa de libertate şi „normalitate“ a unui popor asuprit, se năştea şi apetitul feroce al unei nomenclaturi setoase de putere şi bogăţie, care îşi dorise să scape, prin orice mijloace, de apăsarea unui jupân cumplit. Între dorinţa de a scăpa de mizerie, de a se exprima liber, de a recupera mândria pierdută a unei naţiuni şi apetitul egoist de posesiune al unei oligarhii din ce în ce mai prospere se joacă drama acestor douăzeci de ani.
Rezultatul acestei dialectici este societatea română de astăzi. O societate care suferă din plin de emigrarea copiilor ei cei mai buni. O societate în care statul este slab, neputându-se opune intereselor egoiste ale oligarhiei construite pe schema vechii nomenclaturi. Trăsăturile acestui stat slab sunt: ineficienţa justiţiei, decăderea infrastructurilor publice (sănătate, educaţie, transporturi), lipsa unui proiect coerent naţional de dezvoltare. Creşterea se face anarhic, spre a satisface egoismele oligarhilor, în timp ce binele comun este lăsat la o parte. În ceea ce priveşte exprimarea opiniilor, se poate spune că injoncţiunea securistă „taci din gură“ a fost înlocuită cu batjocoritoarea autorizaţie: „vorbeşte cât vrei, că nu contează“.
Dacă este să facem un bilanţ, la douăzeci de ani după evenimentele care au marcat destinul României, nu avem motive să fim triumfători, dar nici disperaţi: confruntarea este în plină desfăşurare. Recentele alegeri prezidenţiale au arătat că ele pot fi câştigate de un candidat care a avut împotriva sa formidabilul aparat de propagandă al presei şi televiziunilor „mogule“ (e drept, şi cu ajutorul incredibilelor gafe ale unui contracandidat pueril, scăpat din mână de un staf mediocru). Discuţia, oricât de violentă şi de pasională ar fi fost, a arătat cu prisosinţă care este obiectul cel mai aprins al discuţiei: reforma statului. Mai înainte de toate, a statului de drept: respectul principiului separării puterilor, călcat în picioare de legea inică permiţând parlamentului să statueze asupra fondului acuzaţiilor împotriva unui deputat sau senator; reforma învăţământului, a sănătăţii, a educaţiei; întreţinerea şi dezvoltarea reţelei de transporturi; autosuficienţa alimentară.
Comunismul a reprezentat un exces de stat, un exces deturnat, în decursul timpului, în sensul egoist voit de nomenclatură. Azi avem un stat cu mult prea slab, aproape îngenunchiat de o oligarhie, descendentă imediată a nomenclaturii comuniste. Aici se dă lupta principală, aici se poate spera o victorie. Nimic nu o garantează, după cum nimic nu o exclude. La douăzeci de ani după revoluţia anticomunistă, stăm încă în cumpănă, între o oligarhie postsovietică şi o democraţie după modelul occidental.
