De același autor
De ani de zile, înaintea primirii României în UE, autorităţile franceze expulzează romi. Soarta romilor nu este deosebită după acceptarea ţării noastre în rândurile Uniunii: legile franceze nu admit ca un străin, chiar european, să trăiască mai mult de un număr limitat de luni pe teritoriul Franţei, dacă nu are un venit avuabil.
Nu avem lecţii de dat autorităţilor franceze, dar putem avea sentimente şi informaţii. În raport cu numărul lor, romii români nu sunt suprareprezentaţi în închisorile franceze. În afară de asta, romii noştri se disting prin mica delincvenţă: găini şi portofele, la care se adaugă cerşitul. Ce i-a apucat pe guvernanţii francezi să-i dea afară pe romi? De ce nu pe mafioţii ucraineni şi reţelele lor de prostituţie de lux sau pe cei italieni, care creează un tip de criminalitate de mii de ori mai primejdioasă şi mai ucigaşă?
D-l Sarkozy a decis să lovească în cei mai slabi şi mai vizibili. Că ei agasează este sigur. Că dealerii africani de droguri dure agasează mult mai rău este tot sigur..., dar sunt mai primejdioşi şi mai greu de prins, interesele financiare pe care le reprezintă sunt considerabile. Iar cercurile care militează pentru drepturile omului sunt mai sensibile la expulzarea africanilor negri decât ale romilor.
D-l Sarkozy, în pierdere de viteză în sondaje, a crezut că-şi va ralia populaţia prin măsurile „virile“ luate împotriva romilor. Nu a luat măsura impopularităţii d-sale şi a efectului paradoxal al acesteia: actualmente, tot ce face se îndreaptă împotrivă-i. Făcând turul sondajelor, cam jumătate din populaţia Franţei este de acord cu proiectele guvernului, jumătate, nu.
Tiganii, care au perceput o modestă primă de repatriere, se vor reîntoarce în Franţa, căci ţiganii merg fără încetare (Alexandru Macedonski, Rondelul ţiganilor). Asta se întâmplă de ani de zile.
Dar chiar nu se poate face nimic? Să încercăm a privi lucrurile în faţă.
Romii chiar trec printr-un proces de transformare, care nu este de ieri, de azi. Am cunoscut miliţianul rom, popa rom, activistul de partid (azi: politicianul) rom, omul de ştiinţă rom, doctorul rom, poetul rom. Şi trebuie să privim cu seriozitate afirmaţia deputatului actual al partidei romilor, d-l Nicolae Păun, cum că aproximativ 25% dintre membrii actuali ai Parlamentului României sunt (total sau parţial) de etnie romă. Dar, de îndată ce trec în societatea „normală“, romii, cu câteva excepţii, îşi reneagă originile. Romii „asimilaţi“ sunt dovada că toţi romii pot trăi şi altfel.
Prin urmare, „ţigani“ rămân iubiţii noştri lăutari; dar şi lumpenproletarii, oamenii care fac să tremure Vestul, manglitorii de portofele, copiii cerşetori, găinarii care impun încuierea coteţelor; şi tot ţigani sunt bulibaşii, posesorii castelelor „ţigăneşti“ din Buzescu (Teleroman) şi de aiurea, cu turnuleţele şi robinetele lor de aur. Sunt ţiganii prosperi cu automobile Audi din jurul Bucureştilor, care acum câţiva ani au declanşat incidente de clanuri (şi atunci s-a văzut că aveau servitori români). Aceştia sunt, în bună parte, şefi de reţele, colectori ai prăzilor, împărţitorii dreptăţii într-o justiţie care nu se sfieşte să fie paralelă cu cea a statului român. Ei aplică un cod civil propriu (căsătorii între copii etc.).
Coexistă în România (dar şi în Europa) două sisteme sociale diferite, care, normal, ar trebui să ţină de timpi istorici diferiţi: sistemul tribal-feudal romani şi un sistem, al statului român, bazat pe o altă organizare, cu poliţia, tribunalele, şcolile lui.
Şi atunci? Statul român (precum Guvernul Atatürk, care, în anii 20 ai secolului trecut, a smuls fesurile de pe capetele turcilor) ar putea să interzică tribunalele ţigăneşti; poliţia română ar putea să-şi arate voinţa de-a destrăma mafiile care trimit copiii la cerşit. Nomadismul, oricum aproape lichidat, ar putea fi interzis prin lege. Dar există o adevărată voinţă, a Poliţiei, a Guvernului? Şi, colac peste pupăză, ne lovim şi de un principiu sacrosanct al Europei şi Americii vremurilor noastre: multiculturalismul. Romii aplică o altă concepţie a vieţii sociale: nomadismul, cu nuanţe, le este firesc. Cerşitul şi mica delincvenţă nu sunt considerate activităţi reprobabile.
Dar cine are curajul să combată multiculturalismul?
În România, există azi nu persecutarea ţiganilor, ci mai degrabă un război civil larvar, absolut ineficient (deci absurd!) şi pentru una, şi pentru cealaltă tabără, între români şi romi. Nimeni nu câştigă, nimeni nu pierde războiul. Subvenţiile statului român (până una, alta, ruinat) şi ale Uniunii Europene (care a dat şi va da miliarde a căror contabilitate capătă, înainte de-a ajunge la destinaţie, contururi vagi) ajută întrucâtva, dar slab, la transformarea vieţii ţigăneşti. Schimbarea decisivă, în condiţiile date (ale respectului pentru multiculturalism), nu poate veni decât de la comunitatea romă ea însăşi şi de la clasa ei de mijloc, care începe să se formeze. Într-o zi, o masă critică de romi îşi va da seama că este exploatată şi menţinută în mizerie în primul rând de propria ei feudalitate profitoare. Această castă de împăraţi, regi şi bulibaşi – onorată de autorităţile româneşti, invitată la recepţiile de stat, care-şi cumpără bijuteriile la Paris – propune o justiţie paralelă şi o repartizare arbitrară a bogăţiilor. De fapt, casta opresivă blochează accesul romilor către o existenţă mai bună. În acea zi, a unei adevărate deşteptări etnice, romii înşişi vor realiza un mare progres. Abandonând condiţia lor mizerabilă de azi, resimţită ca o fatalitate, vor rezolva, prin propria voinţă, problema lor, o problemă europeană. Prefer să mi se reproşeze că sunt prea optimist decât să fiu acuzat de fatalism. //
