Uniunea Europeană în 2017: „O viziune puternică pentru o nouă Europă“

Scriu aceste rânduri la câteva ore doar de la trecerea în nefiinţă a Regelui Mihai şi, cu voia cititorului care va parcurge aceste gânduri, îmi permit să remarc faptul că dis­pariţia acestui adevărat european, dar şi adevărat român ne obligă cumva pe toţi, europeni în general, să terminăm acest an în vestminte de... înţelepţi. De to­leranţi. Explicaţia este simplă: la nivelul în­tregii Europe, lecţia vieţii lui, o viaţă de sacrificiu, dar şi de umilinţă, a readus pe scena politică, dar şi analitică un vechi dic­ton biblic: „Pentru toate există o vreme şi orice lucru de sub ceruri îşi are timpul său: un timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri; un timp pentru a sădi şi un timp pentru a smulge...“.

2017 a fost un an temut de mulţi, la nivel european, ca an teribil, cu multe pro­ble­me, frământări, seisme politice cauzate de ascensiunea extremei drepte, căderi spec­taculoase şi escaladări ale violenţei. Se spu­nea, la nivelul instituţiilor europene, că în acest 2017 singurele veşti bune sunt de fapt aniversările României şi Bulgariei, de 10 ani de la aderare. Privit acum, de de­parte, pe cât de obiectiv ne permite ple­ca­rea dintre noi a Regelui Mihai, s-ar putea spune, dacă ar fi să sintetizăm într-un sin­gur paragraf, că timpul a avut răbdare cu Uniunea Europeană şi că i-a dat un răgaz de linişte. Un timp de analiză şi aşteptare propice pentru naşterea unei viziuni.

Un an vestitor

De aici şi titlul acestui articol retrospectiv. Există mai întâi anul european în sine. Complex, complet, dar interesant şi vizio­nar. Pentru cei care nu ştiu, titlul repre­zintă motivul pentru care preşedintelui Franţei, Emmanuel Macron, i s-a acordat în 8 decembrie Premiul Charlemagne. Pre­miul european Charlemagne se acordă din anul 1950, practic cam de când există şi UE, şi răsplăteşte un angajament asu­mat în favoarea Europei. L-au luat, îna­intea sa, Papa sau Angela Merkel.

A fost deci un an vestitor a ceva... diferit. El a demarat oarecum prin surpriza anun­ţului făcut de preşedintele Comisiei Eu­ropene, Jean-Claude Juncker, la începutul lunii martie, referitor la Carta Albă a Uniunii Europene şi la cele cinci scenarii pentru UE 2025. Un anunţ urmat aproape simultan de dezbateri care se desfăşoară încă pe tot teritoriul Uniunii Europene. 2017 a fost şi anul comemorărilor legate de 60 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma, de împlinirea a 30 de ani de când există programele europene Eras­mus, de lansarea Corpului European de Solidaritate. Un an dedicat acestor ma­ni­festări.

Politic, surprizele negative de care cu toţii ne temeam nu au mai avut loc: Frontul Naţional nu numai că nu a învins în Fran­ţa, ci a prilejuit indirect, dar evident apa­riţia unui nou lider nu doar pentru Fran­ţa, ci şi pentru Europa. Germania este în continuare un motor pentru Europa, ili­beralismul nu a învins încă în Europa Cen­trală şi de Est, Moldova şi Ucraina îşi con­tinuă drumul lent, dar sigur spre Uniune. Sigur, există în continuare problemele cu migranţii, cu teroriştii, cu spectrul unei Americi pe care uneori o înţelegem şi alteori nu. Orientul Mijlociu nu este încă o oază de pace, iar Turcia continuă să în­grijoreze. Însă ecuaţia Brexit primeşte solu­ţii care mai taie din aciditatea pri­me­lor temeri... româneşte spus, dracul nu a fost chiar atât de negru în 2017.

Repetând ceea ce sugeram la începutul acestui paragraf, dar şi în titlu, Carta Al­bă a preşedintelu Juncker, dar şi apa­riţia europeanului Macron, angajamentul său extrem de ferm şi de ambiţios nu pot de­cât: 1) să confirme luciditatea liderilor eu­ropeni în a aprecia necesitatea de a re­for­ma Uniunea şi 2) să prevestească, cu darul de a linişti, capacitatea statelor membre de a genera noi lideri şi noi viziuni. Vizi­uni care par să fie cu mult mai aproape de ceea ce a însemnat Uniunea Europeană la începuturi. Se simt în aer mişcări popu­lare care adie solidaritate, compasiune, toleranţă şi chiar mai multă capacitate şi do­rinţă evidentă a instituţiilor şi poli­ti­cilor europene de a oferi mai mult în egală măsură tuturor. De exemplu, gratuitatea roamingului în UE, dar şi intrarea în vi­goare a mecanismului de finanţare spe­cial al UE pentru situaţii de dezastre naturale. Ca să nu mai vorbim de paşii făcuţi pentru crearea unei armate europene sau pentru condiţii mai propice pentru cercetătorii din toate statele membre.

România, eurofilă şi dornică de a asuma acest rol

Există apoi rolul aparte jucat de România în 2017. Aniversarea a 10 ani de la aderare a adus României nu celebrări peste mă­su­ră sau bucurii exagerate. Dimpotrivă, a fost un prilej de a analiza plusurile şi mi­nu­surile, de a analiza rolul jucat până acum în UE, posibilitatea şi capacitatea nu doar de a juca, ci de a asuma un alt rol, cu mult mai serios şi mai profund de­cât cel de stat membru nou venit. Pro­babil cel de participant, cu drepturi de­pli­ne, date nu atât de experienţa încă tânără în UE, cât de entuziasmul românilor faţă de UE şi de valorile sale, de apartenenţa lor la familia europeană. De a construi acest viitor. Un prim pas a fost pus chiar de preşedintele Juncker, care anunţa în discursul său des­pre starea Uniunii, din sep­tembrie, po­si­bi­li­tatea unui mare sum­mit dedicat vii­to­ru­lui Uniunii Europene, Road2Sibiu, care va avea loc la Sibiu, în martie 2019. Acest anunţ urma unei pri­măveri şi veri in­te­re­sante în semnale şi simboluri pentru Ro­mânia, un an în care România a fost vizi­ta­tă de mai toţi co­mi­sarii europeni, în ritm de doi-trei pe lună, iar printre ei şi de preşedintele Jean-Claude Juncker, dar şi vi­cepreşedintele Frans Timmermans.

Bucureştiul şi-a luat foarte în serios şi rolul de viitor deţinător al preşedinţiei Consiliului UE, în prima jumătate a anu­lui 2019. Primele decizii, dar şi stabilirea unei foi de drum, a organismelor care vor gira acest rol au fost deja luate şi im­ple­mentate. Un rol deloc simplu, dar cu atât mai pasionant: în acea jumătate de an România are pe „musai list“ nu doar ie­şi­rea de facto a Marii Britanii din UE, ci şi alegerile pentru Parlamentul European sau găzduirea Summit-ului pentru Par­te­ne­ria­tul Estic. Toate, aspecte care se pre­gătesc şi chiar se rezolvă, parţial, de acum.

România este prezentă şi în prima linie a statelor membre care au adoptat con­ven­ţia unui procuror european, dar şi a sta­telor care vor face parte activ din viitoarea armată europeană. În fine, Bucureştiul a acceptat anul acesta să primească acea co­tă parte de refugiaţi care îi fusese re­par­ti­zată de Bruxelles.

Creşterea economică de care se bucură Ro­mânia se înscrie într-un trend comun al Uniunii, care, pentru prima oară în istoria sa, afişează o creştere economică generală de 2,3%. Vocea economică a UE se aude inclusiv în litigii, succesul comisarului pen­tru concurenţă, Margrethe Vestager, în faţa uriaşului Facebook, după ce înge­nunchease Apple, devenind deja juris­pru­den­ţă. Pentru restul lumii, UE este în con­tinuare primul partener comercial. La ca­pitolul veşti bune putem adăuga şi munca de convingere dusă de întreaga Comisie Europeană pentru ca vizele să fie aban­do­nate de către Canada şi pentru cetățenii ro­mâni şi bulgari, din 1 decembrie.

Un an cu multe realizări pentru toţi..., dar şi cu multe decepţii, în special pentru români şi bulgari. Mecanismul de Coo­pe­rare şi Verificare este tot la locul lui, Bulgaria va prelua deci preşedinţia Con­si­liului UE, de la 1 ianuarie 2018, în aceste condiţii de supraveghere. La spaţiul Schen­gen România tot nu a aderat. Acestea sunt cele două ofuri ale românilor, după cum reiese dintr-un recent sondaj publicat de Re­prezentanţa Comisiei Europene în oc­tom­brie 2017. Dedicat percepţiei ro­mâ­ni­lor şi bulgarilor despre UE şi politicile ei la 10 ani de la aderare, el reliefează, dacă mai era nevoie, gradul de încredere foarte ridicat al românilor în instituţiile UE: 57%. În premieră, 54% dintre români con­sideră că vocea lor se aude în Uniune, faţă de doar 36% dintre bulgari, un barometru al „proactivităţii românilor“, potrivit An­gelei Cristea, şeful Reprezentanţei Comi­siei Europene în România. Politicile de care românii se simt foarte apropiaţi sunt cele pe care le-au dat sau le dau comisarii care provin din România, respectiv po­li­tica de coeziune şi comisarul actual pen­tru politica regională, Corina Creţu, şi po­litica agricolă, de care fusese responsabil comisarul european Dacian Cioloş. Libera cir­culaţie, dragă românilor, ar fi o reali­za­re legată cumva de multilingvism, co­mi­sarul Leonard Orban. Cu titlu de exemplu, un oraş din România, Alba Iulia, este citat mereu la nivel european precum ca­pa­ci­ta­te şi modalitate smart de absorbţie a fon­durilor europene! Iar românii rămân ge­neroşi şi solidari cu vecinii lor: ei doresc şi consideră îndreptăţită aderarea Mol­do­vei, Ucrainei şi chiar a Turciei la UE.

Anul care a trecut sună bine? Sună liniştit şi calm, pe plan european, şi sună op­ti­mist şi vizionar pentru 2018.

(Corespondenţă de la Paris)