Prefacerile tăcute ale Bosniei

La 15 ani de la încheierea conflictului armat, Uniunea Europenă vorbeşte despre evoluţia pozitivă înregistrată de Bosnia şi Herţegovina în procesul de pace şi de implementare a reformelor.

Veştile sporadice care apar în presa internaţională despre Bosnia, intrată acum într-un con de umbră pe fondul evoluţiilor din Kosovo, prezintă însă imaginea unui stat aflat departe de dezideratul european. Ameninţări noi se conturează la adresa echilibrului politic al ţării, în timp ce suveranitatea sa se află sub presiunea dorinţei de suveranitate a uneia dintre entităţile constituente, dar mai ales sub presiunea atributelor executive ale comunităţii internaţionale.

În Europa, Bosnia şi Herţegovina este practic singurul stat în care comunitatea internaţională deţine atribuţii directe în luarea deciziilor. Acest experiment de state-building este instrumentat prin instituţia Înaltului Reprezentant, ale cărui puteri excepţionale - justificate poate în primii ani de la încheierea conflictului, în special aşa-numitele „puteri Bonn” care merg până la impunerea de elemente de legislaţie şi demiterea oricăror oficiali aleşi care obstrucţionează implementarea Acordului de la Dayton, indică mai degrabă o stare nefirească de protectorat internaţional.

Recent, la nivelul ONU s-a votat prelungirea cu încă un an a mandatului forţei UE din teritoriu, în timp ce condiţiile necesare închiderii instituţiei Înaltului Reprezentant nu au putut fi îndeplinite. Aceste decizii urmează celei mai recente crize politice izbucnite pe fondul măsurilor luate de Înaltul Reprezentant, din luna septembrie a anului 2009, care au adus din nou SUA şi UE în poziţia de mediator în discuţiile cu reprezentanţi din Republica Srpska şi Federaţia Bosnia şi Herţegovina. Urmările eşecului de mediere a crizei vorbesc exact despre chestiunile care fac viitorul Bosniei incert: viziunile politice divergente ale entităţilor constitutive şi necesitatea reformei constituţionale, în contextul actualului status-quo privind rolul comunităţii internaţionale.

Configuraţia instituţională extrem de specială a Bosniei face ca o eventuală retragere a etnicilor sârbi din instituţiile statului, scenariu vehiculat din ce în ce mai des de voci din Republica Srpska, să ducă cel mai probabil la declanşarea unei crize constituţionale, pe fondul imposibilităţii de a mai continua orice tip de activitate legislativă dar şi al blocării activităţilor Consiliului de Miniştri. Într-un asemenea scenariu, intervenţia Înaltului Reprezentant, sau orice altă măsură impusă părţilor, ar putea aduce atingere însăşi noţiunii fundamentale pe care se întemeiază Bosnia, respectiv consimţământul celor trei naţiuni care o alcătuiesc.

Cât de puternic ar trebui să fie statul este întrebarea la care cele trei grupuri etnice din teritoriu răspund diferit. Întărirea statului în detrimentul entităţilor sale constitutive nu este o opţiune pentru sârbii bosniaci. Prin vocalul prim ministru al Republicii Srpska, Milorad Dodik, aceştia contestă deciziile Înaltului Reprezentant, considerându-le un instrument tocmai pentru atingerea acestui scop. Mai mult, la Banja Luka, Milorad Dodik continuă retorica despre independenţa republicii. De cealaltă parte, bosniacii - locuitorii din Federaţia Bosnia şi Herţegovina, au pledat în mod constant pentru întărirea autorităţii centrale a statului, scena politică de la Sarajevo fiind însă divizată asupra modului în care acest obiectiv poate fi atins. Haris Silajdžić, una dintre cele două figuri politice dominante în Federaţia Bosnia şi Herţegovina, care în urmă cu paisprezece ani sprijinea compromisul de la Dayton, vorbeşte acum de lipsa de legitimitate a Republicii Srpska. Dintre toţi, croaţii bosniaci, fără ambiţii pe măsura celor exprimate de celelalte două grupuri (cu toate că pe fundal rămâne aspiraţia de a se constitui într-o entitate separată), sunt în general înclinaţi spre compromis.

Chestiunea reformei constituţionale reprezintă veriga de legătură dintre poziţia de putere relativă pe care entităţile o au în cadrul statului şi aspiraţiile acestora, pe de o parte, şi închiderea instituţiei Înaltului Reprezentant, de de altă parte. Dorită de Federaţie, reforma ar urma să rezolve problema blocajelor politice rezultate ca urmare a deciziilor Republicii Srpska. În această ecuaţie, instituţia Înaltului Reprezentant este o carte pe care bosniacii mizează, iar închiderea sa înainte de adoptarea unor măsuri substanţiale de reformă nu este acceptată. De cealaltă parte, poziţia Republicii Srpska în actuala configuraţie a statului este comfortabilă, iar Banja Luka este dispusă să accepte numai modificări constituţionale minore, militând pentru închiderea instituţiei Înaltului Reprezentant.

Totodată ,însă, reforma constituţională nici măcar nu este o condiţie a închiderii acestei instituţii. Dintre condiţiile stabilite în anul 2008 de către comunitatea internaţională în vederea realizării acestui proces, singura care mai rămâne de îndeplinit este soluţionarea distribuirii proprietăţii statului şi a armatei între guvernele entităţilor constituente. Într-un mod puţin fericit, discuţiile de la Butmir din toamna acestui an, mediate de SUA şi UE, au urmărit integrarea într-un singur pachet tocmai a unei variante de acord asupra îndeplinirii acestei ultime condiţii şi a unor măsuri de reformă precum crearea unui legislativ mai puternic şi mai numeros şi sporirea puterilor Consiliului de Miniştri împreună cu stabilirea poziţiei de prim ministru.

Comunitatea internaţională nu a evaluat corect şansele de reuşită a unei astfel de asocieri între elemente extrem de sensibile optând să înainteze acest pachet părţilor pe principiul totul sau nimic. Dincolo de faptul că „pachetul Butmir” devine a treia tentativă eşuată de reformă constituţională, alegerile generale programate în Bosnia în 2010 indică posibilitatea radicalizării poziţiei părţilor înainte procesului electoral, la fel cum s-a întâmplat în cazul tentativelor anterioare de reformă.

În tot acest timp, Bruxelles-ul este mai aproape de Sarajevo decât am crede. Faptul că Înaltul Reprezentant este şi Reprezentantul Special al UE pentru Bosnia şi Herţegovina înseamnă că Uniunea participă nemijlocit în procesul de luare a deciziilor, ori de câte ori puterile speciale sunt exercitate. Pentru viitor, la finalul mandatului Înaltului Reprezentant, este de presupus că Reprezentantul Special al UE va beneficia de un rol sporit, însă nu şi de „puterile Bonn”. Provocările la care acesta va trebui să răspundă sunt complexe: integritatea statului trebuie păstrată iar măsurile de reformă constituţională care vor fi luate trebuie să urmărească cerinţele funcţionale ale procesului de integrare europeană. După semnarea Acordului de Stabilizare şi Asociere în anul 2008 însă, Bruxelles-ul a făcut în 2009 o mişcare contestabilă în ceea ce priveşte Bosnia, prin neincluderea acestui stat în regimul de liberalizare a vizelor. Dat fiind faptul că etnicii sârbi şi cei croaţi din Bosnia pot călători liber graţie paşapoartelor emise de Serbia şi respectiv Croaţia, mişcarea Comisiei Europene înseamnă în esenţă izolarea bosniacilor din Federaţie. Această decizie semnalează atât faptul că stimulentele oferite de Uniune au o valoare diferită pentru diverşii actori din Bosnia cât şi posibilitatea, periculoasă şi de nedorit, ca Europa să nu fi înţeles încă unicitatea configuraţiei acestui stat.

Pregătirea pentru aderare a Bosniei este incompatibilă în prezent cu statutul de protectorat al comunităţii internaţionale. După cum se exprima Miroslav Lajčak, deţinător al funcţiei de Înalt Reprezentant până în anul 2009, „atunci când cineva îţi este partener, nu te poţi erija în protectorul său. Dacă un stat nu este capabil să se auto-guverneze, atunci ar fi cazul să nu mai vorbim despre integrarea europeană”. Din această perspectivă, poate este timpul pentru o nouă oră a Europei în Bosnia şi Herţegovina.

* Institutul European din România