Formarea mulțimilor

Fără îndoială că acuzăm o problemă perenă de sociologie a mulțimilor pentru că, înainte de toate, avem o problemă de psihologie a acestora; la noi, ele se constituie predilect fie în jurul unor determinări emoționale autohtone, fie în jurul unor  rațiuni ale proximității. Din această direcție, duminică, este posibil orice răspuns al electoratului nostru fără să mă mir dacă ar fi unul sau altul; problema se va decide, evident, în cantitate, nu în calitate. Și asta nu este opinia unui român resemnat și nici a unuia care are premoniții, ci judecata unuia care știe bine că dacă, prin absurd, un ceh, un polonez sau un italian ar fi ajuns în situația noastră, răspunsul acestora ar fi covârșitor de o parte ușor previzibilă, ca să nu mai vorbim de popoare care nici în coșmaruri nu ar accepta ceea ce se întâmplă pe scena noastră politică în ultimele două luni.

Neputințele unora și altora trimit in extremis la argumente din paliere diferite: naționaliste, pragmatice, populiste etc., așa încât pentru buna intenție, dacă o mai fi pe undeva, rămâne tot mai puțin loc. Intelectualii noștri patruzecioptiști și cei care le-au urmat nu întâmplător au preluat Un răsunet al lui Andrei Mureșanu și l-au consacrat ca imn național sub titlul Deșteaptă-te, române! După propria pribegie și după vârtejurile migrațiilor sau ale năvălirilor barbare, ne-a păscut la fiecare răscruce a vremii bejenia endemică. Am fost când gloată, când populație și doar în momentele noastre de grație am fost popor și națiune, însă și atunci mulțimea s-a detașat circumspectă de propriile elite fără a se identifica în aristocrația spirituală a acestora, aducând astfel un amendament nord-dunărean psihologiei mulțimilor, așa cum a fost ea scrisă de Gustave Le Bon.

Și astăzi, după o îndelungă testare a destinului nostru carpatic, ne regăsim desolidarizați de propriul nostru ideal istoric, dacă l-am definit vreodată cum se cuvine. Suntem, așadar, mai degrabă un popor destinal decât unul al marilor aspirații naționale. Ne-am solidarizat emoțional în melancolii inutile și în variațiunii pe aceeași temă exprimată, după caz, fie defensiv în și de-a fi să mor/ în câmp de mohor, fie în ofensive care nu au urcat decât până la spune, spune, moș bătrân,/ spune caii când să-i fur. Ne-au spus-o mulți de la obraz; ne-a spus-o Drăghicescu și a fost dat uitării, ne-a spus-o Cioran și s-a exilat, ne-a spus-o și Patapievici și l-au apostrofat demagogiile neocomuniste. Să aibă oare poporul acesta ponogul găinilor?

Altfel, suntem toți în pielea apostolului Toma care, pentru a se convinge, ținea cu tot dinadinsul să vadă coasta rănită a Mântuitorului și palmele Lui străpunse de piroanele crucificării: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! (Ioan,20-29). Totuși, poporul acesta a avut momente de grație, e drept, greu previzibile, când a răsturnat orice premoniție și judecata lui, chiar dacă mai înceată, a fost dreaptă și suverană. De altceva mă tem însă: și de data aceasta românii și-ar putea delega dreptul deciziei în seama unui păgubitor je mʼen fiche. Conștiința națională nu este totuși cea pe care o clamează zgomotos în stradă mulțimile constituite pe seama unor „privațiuni” și nici aceea pe care o probează cei care dau cu pălăria în sus când din carafă se rostogolesc rubinii karatele zaibărului românesc și arcușul îi îmbie cu gloria hoților de cai din Codrii Vlăsiei: Spune, spune, moș bătrân... Și atunci, cine decide destinul românilor? Absolut că doar aceia care se constituie mai degrabă în mulțime lucidă. Aici s-a împiedicat istoria noastră dintotdeauna și de aceea ne uităm cu jind în ograda neamțului, a cehului și chiar a ungurului.

Iulian Chivu este cercetator la Universitatea din Berna