Victor Ponta și tristețile triumfului duplicitar

Scena politică românească din ultimele două luni, pe lângă că surprinde cancelariile occidentale prin succesiunea uluitoare a unor evenimente  care trimit spre o varietate evoluată de lovitură de stat, cea prin confuzie legislativă, scoate în față protagoniști gata să pună sub semnul întrebării adevăruri psihologice fundamentale, aplaudaci dubios de unanimi și solidari care riscă simptomele unei patologii complexe a personalității. Încrâncenarea cu care unii politicienii simulează coerențe logice firești în susținerea forțată a unor cauze trimite la patternurile pervazive de genul tulburărilor histrionice sau al celor narcisice.

Îmi vine greu să cred că vis-a-vis de o problemă, fie ea și politică, comunicarea se schimbă criterial, argumentația divergentă se confruntă cu cea convergentă, gândirea își pierde algoritmicitatea, iar personalitatea  se alienează unor scopuri cărora încearcă să le dea consistență, credibilitate și gravitate. Jurnaliştii şcoliţi nu pot cădea pradă unor astfel de tehnici de dezinformare, răsuflate încă din Tratatul lui Volkoff. Văd, e drept, tot mai puțin profesionism în jurnalistica noastră, dar suficient cât să cred în deontologii neaservite, în gândiri intuitiv-concrete care nu speculează obversiv, deși în discursul politic, de la Cicero încoace, orice cauză poate determina un lanț de alte cauze. Suporterii noii puteri fac la noi lamentabile exerciții de obediență și se străduiesc din răsputeri să stoarcă adevăr excesiv din realități înguste, străvezii și sterile.

Cu eforturi demne de o cauză mai bună, oameni pe care altfel i-aș stima, încearcă să cosmetizeze factualul duplicitar al noii guvernări cu riscul unor erori logice propoziționale de tipul negării antecedentului sau al afirmării consecventului. Erorile logice informale cu care se străduiesc să stăvilească asaltul judecăților valide îi obligă pe suporterii lui Victor Ponta să exploateze, după caz, fie argumente circulare rămânând tributari premiselor, fie argumente ale ignoranței, cu premise luate ca adevărate doar pentru că nu au fost încă demonstrate ca false. Ei au însă și obrăznicia de a crede că dincoace de micul ecran aplaudă un popor omogen mediocru și se înfruptă cu nesaț din erori de relevanță de tipul ipotezelor ad hoc, al apelului la autoritate, cu atacuri la persoană în loc de atacuri la argument, dar și cu apeluri la emoție, de tipul ridiculizării opiniei oponentului sau al jignirii acestuia cu insinuări sau cu cinisme impertinente.

Nu trag nădejde să îndrept pe cineva spunând toate astea, dar în lipsa unor emisiuni interactive aș vrea să cred că dincoace de micul ecran se fac judecăți pertinente pe criteriul valorii de adevăr, al valorilor de personalitate și de intenționalitate. Cu cât mai furibunde astfel de intervenții sau de discursuri, cu atât mai multă suspiciune asupra obiectului lor. Se pare că s-a ajuns la un gen de furor politikon sau de schizofrenie deliberată a susținerii cu orice preț, asumată pentru chestiuni lipsite de persuasiune. Victor Ponta nu poate fi spălat de rușinea plagiatului de Ecaterina Andronescu, nici de instanțele autorității științifice vizibil obediente; dar asta e problema lui de imagine. Când însă Victor Ponta este primul-ministru al Romaniei, al cărui discurs de acasă nu e totuna cu cel de la Bruxelles, asta ne afectează pe toți fiindcă semnalele Uniunii Europene se simt în prăbușirea monedei naționale cu toate consecințele din aval. Că Victor Ponta, la care nu finis, ci incipio coronat opus, își riscă propriul destin politic e tot treaba lui, dar că riscă stabilitatea social-politică a țării e treaba tuturor.

A minți cu inocență poate fi o chestiune personală de educație, o frustrare din copilărie prin ale cărei inconsecvențe poate cauza mult, după cum demonstra Jean Piaget; a minți însă cu bună știință în relație cu un popor, pe lângă că este o ofensă adusă bunei-credințe a acestuia, poate duce și la o capcană greu previzibilă și astfel de oameni sunt de ocolit. În ce mă privește,  cred că Victor Ponta nu vrea să formuleze exigențe superioare față de Adevăr și locul pe care îl ocupă nu îngăduie o astfel de atitudine. Iată de ce cred că el nu poate exprima, după caz, nici tristețea triumfului, nici bucuria prăbușirii, cum zicea Noica undeva. Cariera lui politică nu poate să atingă tristețea triumfului pentru că nu are dimensiunea integrală a misiunii, cu armonii și contradicții, și din același motiv nu va avea nici bucuria prăbușirii. Cu o astfel de abordare, Ponta nu ar fi ajuns nici măcar șeful vreunei asociații de locatari la nemți și refuz să mă gândesc cum l-ar da jos un popor coleric.