De același autor
Anii scurşi între 1990 şi 2008 au fost ani buni, marcaţi de multiple procese pozitive. Dezvoltarea democratică a fost spectaculoasă, progresul economic a fost semnificativ, multe state depăşindu-şi condiţia de ţară în curs de dezvoltare. Interdependenţa favoriza pacea, multe dintre relaţiile economice fiind jocuri de sumă pozitivă, ambii parteneri având de câştigat. NATO şi UE s-au lărgit spre Est, consolidând spaţiul central-european ca unul al libertăţii şi prosperităţii. Inclusiv România a beneficiat din plin de aceste oportunităţi, ca ţară democratică, reintegrându-se în marea familie a statelor occidentale, obţinând cei mai buni aliaţi posibili şi sprijin pentru modernizare. Între 1990 şi 2008, PIB-ul ţării a crescut de trei ori.
Din păcate, evenimentele petrecute între 2008 şi 2010 ne arată foarte clar că vacanţa strategică s-a terminat. Criza economică începută în 2008, războiul din Caucaz din acelaşi an, criza euro sau războiul valutelor, ambele din 2010, inclusiv recentele tensiuni sociale şi politice din Orientul Mijlociu arată că sistemul internaţional începe să fie marcat în special de schimbări de paradigmă. Centrul de gravitaţie al lumii, care timp de peste 500 de ani a fost reprezentat de Europa şi de Oceanul Atlantic, se mută în Pacific. Marile tendinţe sunt deja conturate, două dintre acestea fiind greu de contestat. Globalizarea economică este urmată de globalizarea politică. În ultimii zece ani, mai multe state neoccidentale s-au dezvoltat economic, performanţa lor fiind incontestabilă. De la o ţară în curs de dezvoltare, Turcia a ajuns între primele 20 din lume. India, Brazilia, Indonezia, ca să nu mai menţionăm China, având o vigoare economică mult peste ce reprezentau ele în trecut, vor acum şi influenţa politică echivalentă progresului economic. Or, aici avem una dintre marile probleme, arhitectura internaţională actuală fiind construită să reflecte ierarhia de după al doilea război mondial, o organizare dominant occidentală. Este inevitabilă reaşezarea sistemului internaţional.
A doua mare tendinţă este tentaţia jocurilor de sumă zero, în special din cauza crizei economice. Din pricina unui cumul de factori (resurse naturale, demografie, discrepanţe sociale), creşterea economică, cel puţin pe spaţiul euroatlantic, va fi una lentă, poate chiar insuficientă. Egoismul statelor va creşte tot aşa cum va creşte şi egoismul liderilor politici. Chestiunea acceptării României în spaţiul Schengen este un astfel de exemplu. Politica de mare putere şi realismul câştigă rapid teren în faţa idealismului politic şi a abordării multinaţionale. Reuniunile de tip Deauville sau diferitele G-uri (G7, G8 şi mai ales G 20) devin mai importante decât ONU sau UE. Ce se întâmplă în sistemul internaţional de determină astfel de evoluţii? Ce se ascunde în spatele lor şi mai ales ce implicaţii au toate lucrurile astea pentru România? De răspunsul la aceste întrebări, ca şi de acţiunea noastră diplomatică şi strategică va depinde viitorul ţării.
Ca ţară mică sau mijlocie, noi întotdeauna am depins mai mult de evoluţiile din sistemul internaţional. Ţările mari, mai ales cele cu statut de mare putere, au multiple resurse, putând astfel absorbi şocurile sau fracturile geopolitice. Deşi a fost înfrântă şi în primul, şi în al doilea război mondial, la începutul anilor ΄60 Germania era din nou o ţară importantă în Europa şi în lume.
Absorbind şocul psihologic al atacurilor din 11 septembrie 2001, SUA s-au mobilizat, trecând rapid la identificarea autorilor şi prinderea lor, inclusiv la anihilarea sanctuarului pe care Al Qaeda îl avea în Afganistan. Ţările mici nu au avantajul absorbţiei şocului, pentru ele fractura geopolitică sau cutremurul internaţional putând fi fatale, manifestându-se inclusiv prin pierderi teritoriale. Ele au doar avantajul flexibilităţii, al rapidităţii de mişcare, dar pentru asta trebuie să fie inteligente. România nu se poate apăra şi dezvolta decât dacă identifică din timp principalele tendinţe internaţionale de evoluţie, le înţelege corect şi mai ales le exploatează în folosul ei. Istoria statului modern, începând cu 1859, ne oferă exemple atât în bine, cât şi în rău. La 1859, ca şi la 1877 sau 1918, am înţeles corect sensul evoluţiilor internaţionale, ne-am ales inteligent aliaţii, am luat deciziile politice necesare şi ne-am atins marile obiective politice. Pe de altă parte, 1940, prin pierderea Transilvaniei de Nord sau a Basarabiei este, fără dubii, un faliment naţional.
În recent încheiatul ciclu internaţional 1990-2010 putem spune că am jucat bine. Suntem membri ai NATO şi UE, realizare remarcabilă, care ar putea fi comparată cu alte mari realizări naţionale. Dar, dacă te uiţi la ce se întâmplă astăzi în politica naţională, realizezi o altă paralelă istorică, ce ar trebui să ne dea de gândit. Lecţia ce ar trebui învăţată este că o superbă realizare politică precum integrarea în NATO şi UE poate fi anulată dacă clasa politică românească nu-şi înţelege corect menirea şi misiunea.
În 1918, se realiza visul istoric al românilor, Unirea cea Mare. Între 1918-1940, incapacitatea elitei politice româneşti, în special a celei din Vechiul Regat, de a-şi înţelege menirea şi a-şi asuma misiunea naţională, pe fondul unei situaţii internaţionale foarte complexe (nici aceasta înţeleasă corespunzător), a făcut ca, în numai 22 de ani, cea mai mare realizare istorică a secolului XX, Unirea cea mare, să fie distrusă. În 1940, nu am mai putut evita falimentul naţional. Sub amprenta nefastă a populismului şi a demagogiei, o parte a clasei politice, aflată şi sub influenţa naţionalismului în creştere şi a antisemitismului istoric, a făcut o a doua mare greşeală şi a antrenat ţara într-o alianţă cu Germania nazistă şi Italia fascistă, întorcând spatele Occidentului democratic, cu sprijinul căruia obţinusem marile realizări istorice. Analizând anii 1918-1940, vom observa că germenii eşecului au fost plantaţi chiar din primii ani de după Marea Unire. Clasa politică, în loc să se concentreze pe misiunea istorică a consolidării Unirii şi continuării modernizării, a fost mai interesată de monopolul puterii şi de îmbogăţirea rapidă. Pentru a putea asigura viabilitatea Unirii, clasa politică din România ar fi trebuit să asigure îndeplinirea a patru obiective: reconcilierea naţională, reconcilierea internaţională, integrarea socială şi dezvoltarea economică. Integrarea socială şi dezvoltarea economică ar fi trebuit să asigure României liniştea socială de care avea nevoie pentru ca beneficiile Unirii să fie echitabil distribuite, asigurând încrederea în viitor a tuturor categoriilor sociale. Or, caracterul oligarhic al regimului politic de la acea vreme s-a dovedit prea puternic pentru a genera acea inteligenţă politică necesară unei dezvoltări sustenabile a ţării. După ce s-a văzut „cu sacii în căruţă“, cu Marea Unire realizată, în ciuda promisiunilor de pe Front ale Regelui Ferdinand, elita de la Bucureşti s-a grăbit, în primul rând, să sacrifice reforma agrară, pentru ca marile familii boiereşti şi marii latifundiari să nu-şi vadă averile diminuate.
Aderarea la NATO şi UE continuă să reprezinte o mare şansă de modernizare, dar, ca şi după 1918, dacă neglijăm nevoile reale de dezvoltare ale ţării, dacă inventăm ca şi atunci false probleme, ignorându-le pe cele reale, nu este exclus ca istoria să se repete. Se ştie că în relaţiile internaţionale cine calculează greşit plăteşte un preţ şi nu o dată acesta a constat în pierderea de teritorii naţionale. Ca şi în anii de după 1918, avem o criză economică internaţională de mare amploare, avem o reaşezare a sistemului internaţional şi o contestare a vechii ordini şi câteva crize regionale care se pot constitui în declanşatoare de conflicte. Incompetenţa şi lăcomia caracterizează părţi mari din clasa politică, dar şi din administraţia centrală sau locală. Frustrările sociale sunt mari, pe măsura discrepanţelor de avere sau venit. Şi, nu în ultimul rând, avem creşterea excesivă a demagogiei şi populismului, care pot duce un partid sau un om politic la putere, dar nu ţin loc de bună guvernare şi de politici de rezolvare a problemelor ţării. Creşterea în intensitate a atitudinilor antieuropene şi antioccidentale pot să-i satisfacă pe cei marginalizaţi social şi care nu au profitat prea mult de pe urma anilor de dezvoltare economică, dar nu vor ţine loc de aliaţi şi de prieteni, mai ales la greu. Şi greul de-abia urmează. Vacanţa s-a terminat! //
Citeste si despre: istoria, realism politic, geopolitica, NATO, ONU.
