De același autor
Confruntate cu lipsa mijloacelor financiare si cu o crestere excesiva a segmentului demografic aflat la varsta de scolarizare, guvernele tarilor francofone africane cele mai indatorate sunt obligate, de facto, sa renunte la modelul european al scolii publice - mostenit din perioada colonizarii. Aceasta evolutie are loc in doua directii. Pe de o parte, statul accepta ca beneficiarii sa sprijine functionarea institutiilor de invatamant. Pe de alta, se tolereaza initiative educative locale, intreprinse total in afara sistemului national de invatamant, prin care adunari familiale de diverse ordine de marime isi creeaza propriile structuri educative informale.
Unele astfel de scoli “de substitutie” au fost create pentru a compensa temporar insuficientele ofertei publice de educatie. Prin acestea, parintii nu renunta la speranta de a-si scolariza copiii intr-un sistem recunoscut formal drept “public” - motiv pentru care se cauta o cat mai mare conformitate in raport cu normele oficiale de educatie.
Altele, dimpotriva, se definesc drept alternative voit informale, ca urmare a neincrederii in sistemul educativ “de stat”, perceput drept ineficient, inadecvat, importat sau impus prin colonizare si prea putin orientat spre limbile si culturile africane. Nu cu mult timp in urma, insusi presedintele Republicii Mali, Amadou Touré, considera ca tara sa s-ar afla intr-o situatie de alienare nationala din cauza unui sistem de invatamant anacronic - de care beneficiaza doar unul din cinci tineri si, mai ales, “gandit pentru a crea subalterni ai colonizarii”. Prin urmare, Touré propunea nu doar reforma, ci efectiv... “spargerea” acestui tip de scoala si inlocuirea cu una “de baza” care sa aduca raspunsuri imediate la nevoile concrete ale populatiei, asa cum sunt ele formulate de comunitatile locale: o minima alfabetizare (citire, scriere, calcul) si furnizarea cunostintelor indispensabile in domenii vitale precum nutritia, igiena, productivitatea agricola sau artizanala.
Concepute si gestionate de comunitatile locale, scolile alternative pot experimenta un nou tip de pedagogie - mai supla, mai reactiva si mai respectuoasa fata de formele traditionale de comunicare - prin implicarea unor institutori inradacinati si formati altfel decat cei din sistemul public, mai bine adaptati aspiratiilor diferitelor grupuri locale si intelegand traditiile si tehnicile de supravietuire, precum si ritmurile impuse de conditiile de productie.
Educatia non-formala nu trebuie vazuta ca o amenintare la adresa celei dispensate de invatamantul public, ci, mai degraba, o forma originala de acces la civilizatia cunoasterii pentru cei care oricum erau exclusi.
Foarte probabil este ca cele doua sisteme sa caute sa isi consolideze pozitiile continuand sa functioneze in paralel. De dorit este insa ca aceasta noua emergenta educativa sa fie incurajata si, de ce nu, sa duca inclusiv la sisteme mixte cu o componenta publica formala si o alta privata care ar putea merge de la formal pana la informal.
