De același autor
Prezentat pentru prima data in România la festivalul de la Cluj si intrat apoi in sali, The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy/Ghidul autostopistului galactic (2005) e un foarte reusit film de debut, semnat Garth Jennings. Fantezie SF, bazat pe un roman al lui Douglas Adams, are un umor cinic, nebun, un ritm la fel de nebun si o imaginatie debordanta - fara-ndoiala si meritul cartii. Povestea poate fi citita in mai multe chei, la mai multe niveluri, toate convergand la o reinventare a mitului creationist - Adam si Eva ai unei epoci psihedelic-postmoderne. Parodiaza genul, dar e mult mai mult decat o simpla parodie tocmai prin inventivitatea de care da dovada - comedie absurda, singulara, ce nu se poate compara cu nimic altceva. Cu siguranta o pelicula ce va face cariera si un regizor asemenea.
Un alt film delicios - o indica chiar titlul - e Charlie and the Chocolate Factory/Charlie si Fabrica de ciocolata (2005), regia Tim Burton. Delicios (si apetisant) nu doar datorita multelor tone de ciocolata ce curg rauri-rauri in film, ci delicios si ca poveste. E unul din cele mai reusite filme ale lui Tim Burton - poate cel mai mare si sensibil transpunator de basme pe ecran. Charlie si Fabrica de ciocolata are toate ingredientele basmului, de la constructie si tematica, pana la morala - binele care invinge intotdeauna raul si cei rai care sunt pedepsiti. Sa povestesc filmul ar fi complet fara sens - oricat de incitant as face-o, tot n-as putea reda nici macar o mica parte din fantezia nebuneasca a lui Burton, din atasamentul pe care-l simti pentru personaje, din senzatia de plonjare in copilarie, din umorul de care nu esti slabit nici o clipa. Cu, bineinteles, actorul fetis al regizorului - Johnny Depp. Nici sa nu va ganditi sa-l ratati!
Tot un basm e si Robots/Roboti (2005), regia Chris Wedge, si tot plin de fantezie. E un film de animatie, produs de studiourile Fox si Blue Sky, de calitate, o animatie imaginativa, cu bun-gust, un scenariu (poveste) relativ simplu si dialoguri pe alocuri savuroase. Nici acesta nu trebuie ratat si, atentie: nu-i doar pentru copii! O simpla referinta ar trebui sa spuna totul: Chris Wedge e regizorul trasnitului Ice Age!
Mult asteptatul Sin City (2005) are la baza o serie de benzi desenate ale lui Frank Miller. Regia grupeaza doua nume de marca: Robert Rodriguez, companion de inceputuri de drum al lui Tarantino, dar care ulterior a apucat pe cai mai pierdute, regizand rateuri dupa rateuri; Quentin Tarantino insusi, aparand pe ecran drept “special guest director”; la care se adauga BD-istul Frank Miller. E un film ce a starnit multe controverse, mai ales din cauza violentei excesive, gratuita in cea mai mare parte. E violent, e drept, chiar extrem de violent, dar e violent in acea cheie postmoderna de unde nu ai ce-i reprosa. Filmul exceleaza la capitolul atmosfera si filmari, e neutru la capitolul interpretari si, in felul lui, nu-si propune mai mult. Atinge exact ceea ce vrea - te prinde in tentaculele unui oras abominabil (vazut in sepia cu pete de rosu atunci cand sangele tasneste), prin intermediul mai multor povesti intersectate, cu personaje caricaturale, greu verosimile, un fel de infern terestru vazut in maniera dezabuzat-postmoderna.
The Merchant of Venice/Negutatorul din Venetia (2005), regia Michael Radford, e, pana la un punct, doar o alta ecranizare a piesei lui Shakespeare. Una foarte ingrijita, e adevarat, cu decoruri, costume, muzica si toate cele, plus interpretari ce se retin: Al Pacino, in rolul lui Shylock, de-a dreptul remarcabil; Jeremy Irons, in rolul lui Antonio, foarte bun ca de obicei, dar cu un rol nu prea ofertant. Acel punct de care aminteam il face sa iasa putin din aceasta categorie comuna, iar punctul e pariul pe care Radford il face cu intoleranta si constientizarea antisemitismului. Inca de la inceput lucrurile sunt clare si explicate printr-o scurta mentiune, in care sunt prezentate conditiile epocii, cand prigoana impotriva evreilor era la rang de lege, in intoleranta Europa crestina a secolului al XVI-lea, chiar si intr-un stat foarte evoluat ca cel venetian. Textul lui Shakespeare nu-nceteaza sa fie analizat pe toate fetele de-atunci incoace, dar meritul major al dramaturgului a fost cu siguranta acela de a incerca sa explice mentalitatile si in tabara iudaica, si-n cea crestina. In film, memorabila scena in care Shylock demonstreaza ca si evreul e om. Numai pentru asta (Al Pacino e intr-adevar un grande) si merita vazut.
Guess Who/Ia ghici, cine? (2005), regia Kevin Rodney Sullivan, e un film ce pleaca de la clasicul Guess Who’s Coming to Dinner, din 1967, al lui Stanley Kramer, pe tema intolerantei si ipocriziei din societatea americana, si a carui idee e transpusa oarecum pe dos, intr-o comedie. Intoleranti nu mai sunt de data asta albii, ci negrii, adica familia fetei in filmul de fata. Baiatul e alb, iar asta pare sa creeze mari probleme de acceptare din partea socrului. Filmul e asa si-asa, se-mpotmoleste in multe banalitati fara sens, satira nu merge pana la capat, ci ramane undeva in zona caldut-placut-zambitor-burgheza. Cu tot mai prezentul Ashton Kutcher, avandu-l ca socru capricios pe Bernie Mac.
The Longest Yard/Echipa Sfarma-Tot (2005), regia Peter Segal, e genul de film care nu starneste absolut nici un interes, decat eventual pe acela al amatorilor de fotbal american. Adam Sandler e jalnic atunci cand, bagat la inchisoare, formeaza o echipa de fotbal cu puscariasi care, cand joaca cu raii gardieni, bineinteles ca-i bat pe acestia din urma. De evitat.
Tot de evitat e Fantastic Four/Cei 4 fantastici (2005), regia Tim Story, SF cu idei si efecte speciale rizibile. O echipa de oameni de stiinta vine in contact cu un nor galactic in timpul unei misiuni in spatiul cosmic si capata puteri supranaturale. Ca sa le anihileze, nu le ramane decat sa re-creeze norul in laborator (sic!). Cu povestea de dragoste bifata, intre doi dintre membrii expeditiei (o ea care, de fapt, trebuie sa aleaga intre doi dintre membrii echipajului).
Monster-in-Law/Soacra mea e o scorpie (2005), regia Robert Luketic, cu Jane Fonda si Jennifer Lopez, nu merita deplasarea nici macar pentru Jane Fonda. O comedie intentionand sa-si traga umorul din relatia nora-soacra si care trage doar replici de duzina si poante rasuflate. Pretiozitate (soacra) vs. simplitate (nora), dar intr-un invelis ce confunda simplitatea cu mediocritatea.
