Adoptarea euro ar fi proiectul ideal de ţară

Autorităţile pregătesc o strategie menită să im­pună România pe harta competiţiei între eco­no­miile europene, într-un contex mai larg, vag deocamdată, al unui proiect de ţară. Ştirea nu a emoţionat mulţimile. Lu­mea pare sceptică, plictisită şi indiferentă. Scepticismul es­te reflexul lucidităţii cu care oamenii cântăresc un proiect ambiţios, dar dificil de pus în practică de o clasă politică in­tens implicată în afaceri cu sta­tul. De ce ar schimba po­li­ticienii jocul atunci când el ră­mâne profitabil pentru tot tri­bul? Plictiseala poate fi atri­bui­tă numeroaselor „proiecte de ţară“, schi­ţate retoric de diverşi lideri politici, aban­do­na­te însă după ce s-a stins efervescenţa cam­pa­niilor electorale. Oamenii sunt indiferenţi pe­n­tru că ştiu, din istoria recentă, că politicienii vor nărui după noaptea alegerilor orice pro­iect de dezvoltare neconvenabil intereselor pro­prii. S-a tot întâmplat asta.

Deocamdată, Strategia de competitivitate e un document destul de clar în ce priveşte nevoile economiei şi societăţii româneşti. Stra­tegia este o colecţie de enunţuri ale re­for­me­lor amânate ale României, de la educaţie şi sănătate până la listarea la Bursă a co­m­pa­nii­lor mari ale statului. România a beneficiat, de-a lungul anilor, de o serie de strategii şi recomandări sectoriale ale instituţiilor fi­nan­cia­re internaţionale, ba chiar s-au cheltuit bani de către Banca Mondială pentru a alcătui strategii în educaţie sau sănătate şi niciuna dintre acestea nu s-a finali­zat.

Din păcate, schiţa strategiei ig­noră aproape complet con­textul internaţional, în care eco­nomia se află în com­pe­ti­ţie. Ce se va întâmpla în pia­ţa financiară internațională în următorii ani, cât timp va ră­mâne petrolul ieftin, ce şanse avem să exportăm energie şi, dacă avem cerere, cât chel­tuim pentru interconectare?

Până la urmă, dezvoltarea unei economii de­pinde de capital, forţă de muncă înalt cali­fi­cată şi de piaţă de desfacere pentru produsele şi serviciile tale. Economiştii preocupaţi de stra­tegii de dezvoltare, de calibrul lui Michael Porter, de pildă, recomandă statului puţine ac­ţiuni. Mişcările statului însă trebuie să fie eficiente şi să susţină economia şi încrederea în ea. Cabinetul Cioloş îşi face treaba în acest sens, a încercat să reducă birocraţia, a rescris legislaţia care guvernează achiziţiile publice şi a promis că va veghea asupra transparenţei.

Schiţa strategiei, prezentată extrem de su­mar, are totuşi o estimare a costurilor, care vor atin­ge, în următorii patru ani, 10,5% din PIB, din care bugetul poate suporta 6,5%. Din start un deficit de fi­nanţare, care, desigur, poate fi aco­perit prin îm­prumuturi ale statului sau prin atra­gerea in­vestitorilor privaţi în parteneriate cu statul. Tex­tul schiţei de prezentare a stra­tegiei mai in­clude şi o poveste despre eco­no­mia verde, ca­re pare neverosimilă, în con­di­ţii­le în care politicienii au schimbat regula jo­cu­lui în in­dus­tria energiei regenerabile, redu­când sub­ven­ţii­le pentru morile de vânt în ca­re se investiseră miliarde de euro. Argumentul a fost de ins­pi­raţie electorală, deoarece au dispărut câţiva lei din facturile de energie ale oamenilor. Efec­tul acelei măsuri a fost dis­pa­riţia încrederii investitorilor străini că-şi pot plasa banii în România, cu liniştea că legislaţia este solidă, coerentă şi corectă.

Meritul unei strategii economice bine ar­ti­cu­la­te ar fi acela că ar impune priorităţile şi ar su­gera soluţiile de rezolvare a problemelor. N­i­meni nu poate fi însă sigur că sistemul nostru po­litic, aşa cum este el acum, va avea o vi­ziune strategică, în sensul înţelegerii marilor pro­bleme ale ţării şi al continuării reformelor. Coridoarele politice aproape bizantine foşnesc de interese de grup, transpartinice, iar legile care se impun de acolo nu sunt neapărat me­ni­te să aducă bunăstare poporului.

Una dintre preocupările guvernanţilor ar fi tre­buit să fie susţinerea clasei de mijloc, una din­tre cele mai subţiri din Europa. Salariile mici şi mediul de afaceri ostil sunt capcanele care distrug clasa de mijloc. România este, ca ata­re, extrem de polarizată, împărţită în triburi ostentativ îmbogăţite, în mare parte prin frau­dă, şi restul populaţiei care trăieşte din cel mai mic venit european.

Marele merit al unei strategii de ţară ar fi de­pă­şirea stadiului de retorică, până la care au ajuns diverse alte cabinete de premier, şi im­pu­ne­rea unor direcţii clare de dezvoltare. Sun­tem încă obsedaţi de nevoia de autostrăzi - ei şi, ce dacă? Încă nu avem o autostradă ca­re să le­ge Transilvania de restul ţării. Nicio stra­te­gie din lume nu va construi drumurile, dacă nu atragem investiţii străine în afacerea asta.

Nu am dus lipsă de proiecte de ţară, deoarece multe alte alegeri au încălzit imaginaţia po­li­ti­cienilor.­ Unirea cu Moldova a fost un proiect de ţară, abandonat însă, deoarece nu a stâr­nit en­tuziasmul europenilor. Probabil cel mai se­ri­os proiect de ţară ar fi stabilirea unui tra­seu clar al adoptării monedei unice, evaluarea efec­te­lor po­zitive ale acestui gest şi grăbirea in­trării în zo­na euro. Adoptarea euro ar fi un pro­iect de ţa­ră care ar justifica strategii sec­to­riale efi­ci­en­te şi, la fel ca în alte ţări, ar duce la con­so­li­da­rea economiei, atragerea de inves­tiţii stră­ine şi majorarea salariului. Acum e mo­mentul să punem problema, deoarece Brexit-ul face o bre­şă emoţională în inimile îm­pie­tri­te din Ban­ca Centrală Europeană. Tra­seul că­tre euro ar impune reforme serioase, pro­fun­de şi solide. Orice altă încercare va rămâne o colecţie de idei pentru uzul campaniilor electorale.