Ce facem cu legea salarizării? Riscurile adoptării vs banii europeni

Proiectul noii legi a salarizării este un exercițiu dificil, care a fost aproape compromis de tergiversarea, timp de cinci ani, a unei schițe de reformă, care ar fi trebuit prezentată, argumentată și negociată cu partenerii sociali. Dar politicienii români au o cultură a improvizației, pe care au aplicat-o în cazul legilor importante, cum este și cea a salarizării.

Ne aflăm în fața unui proiect de lege care încearcă să împace simultan sindicatele, Bruxelles-ul, deficitul și calendarul electoral. Un exercițiu imposibil însă, deoarece proiectul este construit ca un instrument politic, care promite echitate, dar nu o livrează, plafonează sporurile, dar nu le elimină, deci menține haosul, promite rigoare, dar produce noi inegalități. Însă legea mai are o problemă, costă prea mult față de cât își permite un buget deja tensionat de un deficit excesiv. Din perspectivă fiscală, legea produce costuri, rigidități, presiuni pe deficit și amplifică riscul de aruncare în junk a ratingului. Ne putem afla deci în fața unui blocaj în care o lege necesară pentru stabilitatea economiei se poate întoarce ca un bumerang împotriva ei.

În acest moment există șanse minime pentru ca această lege să fie adoptată, din cauza incoerențelor din arhitectura grilelor, a impactului bugetar negativ și, mai ales, pentru că partidul care a scris legea nu are chef s-o susțină în forma actuală.

 Impasul

 Paradoxal, legea este simultan necesară și periculoasă. România are un sistem salarial public fragmentat, arbitrar, plin de excepții și sporuri, cu aceeași funcție plătită diferit în instituții diferite. Comisia Europeană a avertizat că România are una dintre cele mai distorsionate structuri de cheltuieli de personal din UE: aproape 39% din veniturile bugetare merg pe salarii, față de 26% media UE. Legea, în esență, nu este doar reformă cerută de UE, ci și instrument de stopare a risipei, de abandonare a ficțiunii operaționale a sporurilor fără număr.

Acum avem un sistem salarial public fragmentat, inconsistent, plin de excepții, sporuri, privilegii și discrepanțe. Este unic în lume prin intensitatea haosului pe care-l creează: mii de excepții, diferențe uriașe de salarizare între instituții și un număr halucinant, 151, de sporuri.

Sindicatele și politicienii din PSD insistă asupra unor corecții care impun cheltuieli imposibil de susținut. Comisia Europeană a criticat proiectul, arătând că scenariile de cost, între 12 și 16 miliarde de lei în 2027, peste plafonul discutat de 8 miliarde, „aruncă în aer deficitul” și încalcă jaloanele PNRR. De aici blocajul: orice guvern știe că aplicarea legii în forma actuală împinge România spre junk, dar știe și că retragerea ei frontală ar declanșa un conflict deschis cu bugetarii.

 Ficțiunea echității

 Sindicatele și Comisia Europeană au, interesant, un diagnostic similar: legea „nu corectează inechitățile”, ci creează altele noi. Grilele rămân neuniforme, sporurile sunt doar plafonate, nu reformate, referința de bază este ajustată politic, nu economic. Legea nu aduce echitate între funcții, ci doar ridică o parte din bugetari în zona de clasă de mijloc, lăsând în urmă exact sectoarele esențiale și, mai ales, restul societății: pensionari, angajați din privat, liber-profesioniști.

 Deficitul și riscul de junk

 Aplicarea legii ar mări deficitul într-un moment în care România este deja în procedură de deficit excesiv și are jaloane PNRR legate de plafonarea cheltuielilor de personal. Mesajul Comisiei Europene este clar: proiectul noii legi a salarizării „generează cheltuieli de personal imposibil de susținut macroeconomic” și „nu poate fi validată” fără reforme compensatorii. Agențiile de rating au lansat avertismente insistând asupra cheltuielilor rigide, reformelor amânate, companiilor de stat nereformate. Riscul de aruncare a ratingului în zona nerecomandată investițiilor nu mai este o amenințare, ci e aproape o certitudine. Dacă România intră în junk, salariile mărite își pierd valoarea: leul se depreciază, inflația se accentuează, dobânzile urcă, iar câștigul nominal al bugetarilor se topește. Legea ar fi, în acest caz, o victorie a la Pirus, care are costuri viitoare atât de mari, încât anulează beneficiile obținute.

 Victimele colaterale

 În cazul în care legea ar fi aprobată, evident cu impunerea compromisurilor de către sindicate, deci cu costuri care vor amplifica deficitul, atunci vom avea victime colaterale. Pensionarii ar putea să intre în al treilea an consecutiv în care indexările pensiilor sunt înghețate sau reduse, pentru că bugetul nu poate susține simultan și creșteri salariale, și de pensii.

Chiar și în ipoteza optimistă a unui cost de 8 miliarde de lei pentru legea salarizării, va fi aproape imposibil să se finanțeze simultan majorări de pensii și investiții fără a amplifica deficitul, care ar urca spre 7% din PIB, incompatibil cu cerințele Comisiei Europene.

Dacă legea salarizării intră în vigoare, investițiile vor fi și ele din nou sacrificate, deoarece sunt singura componentă flexibilă a cheltuielilor bugetare.

Angajații din privat ar fi penalizați indirect prin taxe mai mari, pentru că un deficit în expansiune are nevoie de bani în plus, dar ar fi afectați și prin inflație, și prin presiune salarială competitivă. Liber-profesioniștii ar putea fi loviți prin extinderea bazelor de impozitare și prin eliminarea facilităților.

 De unde bani?

 Aceasta este întrebarea esențială transmisă de experții Comisiei Europene: de unde bani? Fără reforma companiilor de stat, fără reducerea risipei, fără restructurarea sporurilor, singura sursă rămâne fiscalitatea. Taxele suplimentare pot fi amânate, dar nu evitate. Revenirea la impozitul progresiv este o opțiune, dar Comisia ar privi-o doar ca pe un instrument de redistribuire, nu de consolidare, dacă nu este însoțită de reforme structurale.

 Reforma companiilor de stat ar fi susținut cheltuielile bugetului. Chiar și fără nevoia de bani în plus creată de adoptarea Legii salarizării, Comisia Europeană a avertizat că, în absența unei reforme, statul are pierderi uriașe, plătește subvenții, achiziții ineficiente și menține o guvernanță slabă. Fără listări, fără vânzări, fără restructurare, statul nu poate reduce deficitul. Însă, din păcate, companiile de stat sunt o infrastructură informală de putere, care asigură rente și susține afaceri ale prietenilor prin rețele informale. Politic, sunt intangibile. Fiscal, sunt o gaură neagră. Legea salarizării ar impune o reformă obligatorie a companiilor, fie și pentru că avem de ales între faliment economic și reziliență în fața crizelor.

În logica aceasta, impasul este clar: legea este necesară pentru a opri risipa și a aduce ordine, dar forma actuală nu are finanțare, nu rezolvă inechitățile, mărind deficitul și împingând România spre junk.

Dar în acest moment ne aflăm în fața unei dileme: ce e mai bine? Să adoptăm legea, cu compromisurile impuse de sindicate, în care cheltuielile fac praf bugetul, ratingul și leul, sau să o respingem și să pierdem banii europeni care țin economia în echilibru, susțin indirect deficitul bugetar și finanțează deficitul comercial extern, o altă bombă cu ceas a economiei.

O alegere dificilă, în care fiecare soluție are riscurile ei

Iar costurile nu pot fi ignorate, cum avertiza Thomas Sargent, laureat Nobel în economie: „Când un guvern cheltuiește, cetățenii plătesc – fie astăzi, fie mâine, fie prin taxe explicite, fie prin taxe implicite, precum inflația sau neplata datoriilor”.

În acest moment, proiectul legii salarizării rămâne suspendat în incertitudine, propune un risc fiscal, este respins de sindicate și pare îngropat politic. PSD reușește să evite asumarea publică a proiectului pe care l-a redactat, fără să înțeleagă că este responsabil de un eventual eșec. Un eșec pe care-și închipuie că l-a gestionat prin respingerea proiectului, dar, parșiv, și prin moțiunea de cenzură. A prezentat o promisiune maximalistă, un proiect incoerent, a declanșat o respingere socială, o panică fiscală și, în final, a compromis Legea.

Povestea legii salarizării a ajuns într-un impas: dacă o adopți, sacrifici pensiile și provoci nemulțumirea celor din privat; dacă o respingi, pierzi banii europeni care țin leul, dobânzile și ratingul în echilibru. Sistemul salarial public, deficitul structural, dependența de fonduri europene, promisiunile politice fără acoperire și-au consumat limitele.

 Și, interesant, cifra de 8 miliarde de lei este limita matematică a rezistenței bugetului. Dacă aplicarea legii salariale ar avea costuri de 8 miliarde de lei, bugetul va rezista. Peste 8 miliarde, statul riscă falimentul. Iar faptul că magistrații cer despăgubiri tot de 8 miliarde de lei nu este o coincidență, ci un cost al privilegiilor, o radiografie a motivului pentru care legea salarizării trebuie reformată.

Reformă autentică înseamnă însă că nu poți repara o legislație irațională fără să lovești în cei care au profitat cel mai mult de ea.