De același autor
Impasul actual, în care guvernul PSD-ALDE constată lipsa banilor pentru revoluţii fiscale, ar trebui să fie un punct de inflexiune care să ducă la reevaluarea obiectivelor guvernării. În loc de asta, politicienii conduşi de Liviu Dragnea au deschis mai multe fronturi de luptă. S-au bătut cu multinaţionalele, pe care le acuzau că şi-ar fi încurajat angajaţii să #reziste, dar asaltul dat prin încercarea de a impune impozitul pe cifra de afaceri a eşuat. O bătălie pierdută, deocamdată, de politicieni. Un alt front de luptă rămas deschis în ciuda mesajelor contradictorii: pilonul II de pensii. În disperarea de a face rost de bani pentru susținerea în continuare a pensiilor speciale, zise și „nesimțite“, politicienii tot dau târcoale sistemului obligatoriu de pensii private, ai cărui administratori sunt acum acuzați că încasează comisioane din banii clienților.
Mai nou, Fiscul a tăbărât asupra sistemului bancar, de la care vrea să smulgă acum profituri. Ministrul Finanţelor se miră că 70% din bănci nu au profit. Într-o intervenţie prudentă, guvernatorul Mugur Isărescu explică, voalat, că activitatea bancară este mai complexă decât îşi închipuie inspectorii Fiscului. El evită însă să descrie efectele pe care criza economică le-a produs asupra sistemului financiar românesc. Nu comentează pierderile creditelor neperformante şi nici costurile majorărilor succesive de capital, impuse chiar de BNR. Niciun cuvânt despre blocarea banilor în provizioane uriaşe sau în rezervele minime obligatorii, bani care nu produceau niciun câştig. Deschizând războiul cu băncile, guvernanţii uită, sau nu ştiu, că România a fost singura ţară europeană care nu a cheltuit bani să-şi salveze sistemul bancar de la criză. Constatarea că 70% din bănci nu au profit ar trebui să fie acompaniată de realitatea că şi acum sistemul bancar are o rată excesiv de înaltă a creditelor neperformante, de peste 9%. Un sistem bancar căruia nu i se returnează a zecea parte din banii împrumutaţi poate avea pierderi destul de mari. În Italia, guvernul doar ce a plătit 17 miliarde de euro pentru a-şi susţine sistemul bancar tarat de aceleaşi credite neperformante, noi nu am scos un leu din vistierie în acest scop, dar ne facem că nu înţelegem efectele crizei financiare.
Un alt front a fost deschis de politicienii arcului de guvernare cu sindicatele, ceea ce este chiar paradoxal pentru un partid de stânga, care agită steagul populismului. Mărul discordiei este revoluţionara trecere a poverii fiscale a contribuţiilor din sarcina angajatorilor pe umerii salariaţilor. Ministrul Muncii se face că nu înţelege mecanismele prin care această mişcare, unică în Europa şi în lume, ar putea afecta nu doar câştigurile oamenilor, ci chiar şi locurile lor de muncă. Le revine deci sindicaliştilor misiunea imposibilă de a lămuri nişte politicieni populiști și habarniști că efectele unor măsuri pot fi dezastruoase asupra economiei, afacerilor şi oamenilor.
Guvernanţii par satisfăcuţi de cifrele spectaculoase ale creşterii economice, dar par incapabili să înţeleagă realităţile brutale ale economiei. Ar trebui să se întrebe dacă nu cumva asaltul asupra băncilor ar putea avea ca efect scumpirea creditării afacerilor, care ajunsese anul trecut la cele mai joase dobânzi din istorie. La rândul lor, afacerile private au mari probleme. Multe firme supravieţuiesc din credit comercial, adică îşi amână plăţile către furnizori. Firmele cu cifre de afaceri sub 100.000 de euro îşi plăteau datoriile către furnizori după aproape nouă luni, adică la 241 de zile, potrivit unui studiu publicat de economistul Iancu Guda. Un blocaj financiar care paralizează multe domenii şi poate arunca în faliment zeci de mii de firme pe an.
Dar cea mai mare greşeală a politicienilor aflaţi la putere este impresia că minciuna prin omisiune le va conserva popularitatea. În primăvara acestui an, ministrul Muncii promitea majorarea salariilor cu 25% în 2018, însă omitea să spună că aceşti bani vor acoperi mişcarea de trecere a poverii fiscale în cârca angajatului. Sau, oare, habar n-avea că nu sunt bani suficienţi pentru majorările promise?
Artizanul programului de guvernare, Darius Vâlcov, acest guru al reformelor fiscale, avusese deja un eşec. Pe când era ministru de Finanţe, explica, împrăştiind cu cifre, că relaxarea fiscală amplă, pe care o propusese tot în scop electoral, va avea un impact minor asupra bugetului de stat, care va fi compensat de creşterea economiei. Ei bine, la finalul anului 2016, bugetul de stat pierdea 10 miliarde de lei faţă de anul anterior, iar încasările din TVA şi din accize scăzuseră cu aproape zece miliarde de lei. Fragilitatea estimărilor lui Vâlcov a fost, aşadar, verificată dramatic când încasările bugetului de stat au scăzut la nivelul de alarmă de 25,4% din PIB. Deci economia a crescut, dar veniturile statului nu au urcat odată cu PIB-ul, cum îşi închipuia Vâlcov, ci au scăzut. Poate observă vreo minte lucidă din guvern că ideea de a mări salarii, pensii şi de a revoluţiona fiscalitatea când veniturile bugetului sunt un sfert din economie este o aventură imposibilă, care riscă să arunce ţara în criză. În esenţă, acest Vâlcov nu-i vreun laureat Nobel pentru economie, să revoluţionăm noi fiscalitatea ca nimeni în lume cu ideile lui. Deocamdată, izbindu-se deja de realitatea lipsei de bani, guvernarea PSD-ALDE poate fi descrisă de principiul 26 al lui Murphy: dacă nu poţi să-i convingi, zăpăceşte-i.
